Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne arată vindecarea omului posedat de demoni!

277

În Pericopa Evanghelică a Duminicii a 23-a după Rusalii, unde se vorbește despre Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor, toată credința noastră se pleacă și se smerește în fața unei minuni pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a săvârșit-o pentru a salva încă o dată firea omenească supusă păcatului care irumpe din adâncuri și care îl înstrăinează pe om de matca izbăvitoare a credinței în Dumnezeu!

Într-o tălmăcire care decriptează sensul și semnificația demonului și a demonizatului, putem aprecia că posedatul din ţinutul Gherghesenilor, pe care ni-l prezintă Evanghelia, poate fi socotit reprezentantul omenirii care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, întruchiparea omului care trăieşte într-un mediu lipsit de orice interes pentru mântuire.

“Spune celor ai casei tale cât bine ţi-a făcut ţie, Dumnezeu”!
Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia ne arată că noi, întodeauna, avem în jurul nostru şi pe cel rău și ademenitor, dar poate că ne-ar fi mult mai uşor să mergem spre bine, dacă nu am fi amestecaţi cu plămada întunecată a răului. Casa lui Dumnezeu, Sfânta Biserică este aceea care ne izbăveşte de tot răul, de acea Mântuitorul i-a spus celui vindecat: “Spune celor ai casei tale cât bine ţi-a făcut ţie, Dumnezeu”! Iată, deci, că în lumea aceasta, binele nu este întâmplător, ci binele izvorăşte din Cel ce este sfinţenia şi binele absolute, adică Dumnezeu. Vedem, așadar, că omul posedat de demon are anumite simptome care îl conduc într-o situaţie fără ieşire, tocmai ca o dovadă a faptului că viaţa persoanei posedate nu este una normală, mai ales că ni se spune: “Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8,27), ceea ce dovedește că persoana posedată este neintegrată în societatea în care trăieşte. Deci, Evanghelia ne spune că după ce Iisus cu ucenicii Săi au coborât în ţinutul Gherghesenilor, au întâlnit în afara oraşului un om stăpânit multă vreme de mulţi demoni, mai ales că acest om “nici nu mai purta îmbrăcăminte, nici nu stătea acasă, ci prin morminte”, iar îndată ce L-a văzut pe Iisus, demonizatul a strigat către Domnul să nu-l chinuiască, atunci când Iisus îi poruncea diavolului să iasă afară din acel om. Curios este faptul că diavolii Îi cer Lui Iisus ca să nu-i trimită în adâncuri, ci în turma de porci. Până la urmă s-ar părea că Iisus le face pe plac fariseilor, dar odată ce se convertesc în porci, diavolii, de fapt, cad în adâncuri, adică se duc la locul lor meritat! Păzitorii porcilor merg să spună sătenilor cele întâmplate, iar ei, venind ca să vadă, îl “roagă” pe Iisus, pur și simplu, să plece de la ei. Aflăm, așadar, că Mântuitorul l-a vindecat pe cel demonizat, dar, am vrea să știm, ce însemnează un om demonizat? Să înțelegem că e un om care nu e stăpân pe sine, un om care este sub stăpânirea păcatului, sub o stăpânire necunoscută, sub o stăpânire rea, sub o stăpânire care dă nelinişte şi zbucium, suferință şi durere, iar de aceea, noi trebuie să înţelegem ce însemnează Sfânta Evanghelie din această Duminică!

Când iese harul lui Dumnezeu din noi, suntem pustii, suntem săraci cu duhul!
Mai întâi, să reținem că Dumnezeu este izvorul a tot binele, după cum este Creatorul lumii întregi şi Creatorul nostru. Dumnezeu ne-a creat ca noi să fim fericiţi, ca noi să avem părtăşie cu El, fiindcă Dumnezeu însemnează nu numai putere, dar și iubire. Ştim că Dumnezeu este atotputernic. El ne-a creat, ne-a dat viaţa pe care ne-o poate lua oricând. Viaţa este darul lui Dumnezeu şi ne poate lua oricând darul acesta! Dumnezeu nu este numai atotputernic, atotştiutor, ci Dumnezeu este şi expresia facerii de bine! Dumnezeu este blând, milostiv şi cea mai mare bucurie a noastră este că Dumnezeu este iubitor de oameni. Tocmai de aceea, Mântuitorul Hristos, ca Fiu al Lui Dumnezeu a cutreierat toată Ţara Sfântă şi pe oricine a întâlnit în cale, nu l-a lăsat fără ajutor. Dacă a întâlnit oameni flămânzi, i-a săturat. A întâlnit oameni bolnavi, i-a vindecat. A întâlnit oameni cuprinşi de duhuri necurate, i-a slobozit. A întâlnit mame sau taţi care îşi duceau copiii la groapă sau surorile, dar El a înviat şi morţii. Puterii lui Dumnezeu, nimic nu îi stă în cale! Totuși, poate că este ceva care Îi stă în cale cu bucurie! Pe noi ne iubeşte Dumnezeu atât de mult şi ne-a făcut după chipul Său. Pentru că ne-a făcut după chipul Său, ne-a făcut să ajungem la asemănare cu El. Dumnezeu cel bun, Cel Care e este şi bucurie, Cel care este lumină şi pace, dragoste şi dreptate, ne-a făcut cu voie liberă şi ne-a îndemnat să alegem binele şi să fugim de rău. Dumnezeu nu sileşte voinţa noastră, iar atunci când noi alegem răul în loc să alegem binele, bucuria lui Dumnezeu se umbreşte de răutatea noastră. De aceea, ne cheamă să facem binele şi doreşte să facem binele. Cel mai mare neajuns înaintea lui Dumnezeu este că noi, de cele mai multe ori, nu ne unim cu binele, ci ne unim cu răul. De aceea, Dumnezeu a întemeiat Biserica noastră, ca tocmai prin Biserică să îndepărteze răul de la noi. Se întâmplă ca ori de câte ori vedem pe cineva demonizat, să-l plângem, dar dacă-l vedem păcătuind, nu suntem deloc şocaţi, chiar dacă atunci ar trebui să ne văităm şi să ne lovim de durere. Dar, decât să ne ocărâm cu sudalme, ar fi mai bine să-l oprim și să-l sfătuim sau să-l speriem, să-l pedepsim, să-l vindecăm cu orice mijloc ce ne stă în putere de boala aceea! Din superstiție sau din cinism devoalat, nu prea reacţionăm atunci când îi vedem pe cei dragi ai noştri că sunt în păcate, că înaintează în patimi, că sunt legaţi de răutatea lor, ci stăm pasivi şi fără nici o grijă gândindu-ne cu nu fac păcate prea mari, că sunt şi ei oameni. Personal, îmi pare nespus de rău când îi văd pe unii oameni că sunt trişti, că nimic din lumea asta-i nu-i mulţumeşte, deşi au gustat din toate plăcerile ei, şi mă gândesc că le lipseşte credința în Dumnezeu! Când ne simţim singuri, noi suntem zbuciumaţi și nu avem odihnă, deoarece omul fără harul lui Dumnezeu, nu înţelege nimic din viaţa sa, pentru că aşa a fost hărăzit omul de Dumnezeu, să locuiască harul Său în el. Când nu mai locuieşte harul lui Dumnezeu în noi şi când dăm răului, când ne mâniem, când batem, când certăm, când nedreptăţim, atunci iese harul lui Dumnezeu din noi. Când iese harul lui Dumnezeu din noi, suntem pustii, suntem săraci cu duhul! Simțim că atunci intră cel viclean în noi!

Biserica ne aduce să fim cu toţii o familie, cu toţii înaintea Lui Dumnezeu!
Sunt oameni care consideră că se simt confortabil atunci când intră cel viclean în ei. Cel viclean le aduce iluzii, îi îndeamnă la ambiţie, să rămână mânioşi, să-i asuprească pe semenii lor, pentru că le zice în şoaptă diavolul: “Arată-ţi demnitatea, de ce te laşi biruit de celălalt”? El crede că îşi arată demnitatea, dar îşi arată răutatea şi egoismul. De aceea, Sfinţii Părinţi vorbesc despre deosebirea duhurilor, pentru că noi, în Duminica aceasta, vom asculta și vom afla că un om era stăpânit de un duh rău, de aceea trebuie să luăm aminte, să controlăm viaţa noastră şi să vedem ce duh ne stăpâneşte. Duhul Lui Dumnezeu, prin harul Său şi prin îngerul păzitor ne stăpâneşte când avem inima bună, dar şi smerită, când avem dragoste de semeni, când suntem în rugăciune cu Dumnezeu, când căutăm să-l ajutăm pe cel de lângă noi. Atunci când avem această pace lăuntrică, liniștitoare, făcând lucrurile lui Dumnezeu, înseamnă că avem în noi harul îndumnezeit! Când suntem neliniştiţi şi stăpâniţi de sete de răzbunare, ori de dorinţă de înavuţire, ori de dorinţă de mai multă cinste, ori de dorinţă de dispreţ faţă de alţii, când nedreptăţim şi facem ce vrem noi, ne îmbuibăm peste măsură sau ne îmbătăm cu iluzii, demonul ne stăpânește! Când avem asemenea metehne, cu adevărat, duhul cel rău este cu noi. Nu mai are nevoie să intre în noi, pentru că el ne teleghidează şi ne aţâţă în mândrie şi în egoism. Atunci, noi facem compromisul sau pactul cu diavolul, atunci lucrul nostru este făcut la sfatul şi cu ajutorul celui rău. Dar, oameni buni, Biserica ne aduce să fim cu toţii o familie, să fim cu toţii înaintea Lui Dumnezeu, oameni care aşteptăm şi cerem ajutorul Lui Dumnezeu. Biserica este corabia cea mai puternică, aceea care nu se scufundă niciodată. Dacă pe mări şi pe oceane s-au scufundat de-a lungul istoriei omenirii mulţime de corăbii, corabia Biserici, care pluteşte pe marea vieţii acesteia, dacă intrăm în ea, niciodată nu murim, nu ne scufundăm, ci dimpotrivă, vom ajunge la limanul cel de sus, vom ajunge la ceea ce înseamnă limanul vieții veșnice! Biserica trimite darurile sale către noi, pentru că este plină de sfinţenie, pentru că în Biserică locuieşte Dumnezeu. Biserica este mireasa lui Dumnezeu, iar cel care se uneşte cu Biserica, se uneşte cu Hristos. Cine rămâne în Biserică, nu îi lipseşte nimic! Biserica a biruit porţile iadului, le-a sfărâmat, le-a zdrobit ca pe niște lucruri de nimic! Mântuitorul Hristos, Cel Care a intrat în Biserica cea vie, în Fecioara Maria şi a luat trup din ea, a coborât în iad şi a zdrobit porţile iadului şi a sfărâmat încuietorile şi pe oameni din iad i-a suit la rai, fiindcă aceasta este şi menirea noastră, prin Biserică, să ajungem la viața veșnică!

Demonii îl urăsc pe om pentru că omul este întruchiparea Lui Dumnezeu!
Trebuie să constatăm în anumite situații că sunt persoane «posedate» de demoni, adică invadate, dominate, fagocitate până la pierderea conştiinţei şi libertăţii de manifestare și de exprimare! Cazurile concrete de crasă demonizare sunt o realitate obiectivă şi nu fructul imaginaţiei. Când se invocă demonii, aceştia vin și se instalează în sufletul şi în trupul persoanei care i-a invocat, ca într-o casă. Şi când s-au pripăşit, cred că e foarte greu să mai fie alungaţi, iar motivul este unul teologic, pentru că în esența lor, demonii sunt îngeri, însă îngeri căzuţi, pentru că au refuzat voinţa divină. Ca îngeri, ei ar trebui să stea împrejurul tronului dumnezeiesc, după rangul lor ierarhic bazat pe treptele îngereşti şi să împlinească misiunile pe care le primesc de la Dumnezeu. Însă, datorită neascultării lor, au pierdut acest loc «binecuvântat» şi au rămas «rătăcitori» la porțile iadului! Fiind nemulţumiţi de soarta lor, încearcă să corupă ceea ce dispreţuiesc, adică pe om şi cosmosul din sufletul omului, dar nemaihrănindu-se, aşa cum fac îngerii, din plinirea voinţei lui Dumnezeu, ei se hrănesc din distrugere, din surparea, urâţirea, pângărirea frumuseţii creaturii. S-ar putea spune că fac răul din plictiseală, din deşertăciune, iar prima imagine grăitoare pe care o vedem este comportamentul îndrăcitului! Pericopa Evanghelică ne arată că el trăieşte gol, locuieşte în morminte, printre morţi sau în pustiu, scoate strigăte şi urlete, răneşte oamenii, se automutilează, e un om desfigurat, care nu mai este el însuşi, care nu mai are judecată şi nici bun simţ, înfricoşător, care terorizează populaţia. Demonii îl urăsc pe om pentru că omul este întruchiparea Lui Dumnezeu, iar prin mijloace perfide, acești demoni , fac totul ca să-i întineze frumuseţea, care este o oglindire a frumuseţii dumnezeieşti, ca să înjosească pe acela care este un «mic dumnezeu» sau un «microthéos». Demonii au o inteligenţă cu mult superioară oamenilor, inteligenţa îngerească. Demonul nu se dezvăluie niciodată, dar el minte şi trişează, se ascunde. Când este descoperit îşi pierde din putere, stăpânirea lui se micşorează! În Pericopa Evaghelică a Duminicii acesteia, demonii au înţeles repede că nu puteau să facă nimic împotriva bunătăţii Domnului. Presimţind că aveau să fie alungaţi, Îl roagă pe Iisus ca să le îngăduie să intre într-o turmă de porci. Dar, oameni buni, simbolul este remarcabil: porcii sunt urâţi, miros urât, se hrănesc cu anumite resturi menajere, sunt simbolul însuşi al demonilor. Domnul le îngăduie din milă, pentru că vremea judecăţii nu a venit încă, şi probabil şi din pedagogie, pentru ca toţi oamenii să înţeleagă analogia dintre porci şi demoni. Urmarea confirmă acest aspect: porcii se aruncă în mare şi se îneacă. Prezenţa demonilor duce la moarte, pentru că sunt purtători de moarte, pentru că sunt împotriva Celui care este Lumina, și Adevărul, și Viaţa, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here