În Pericopa Evanghelică a Întoarcerii Fiului Risipitor din Duminica a 34-a după Rusalii, dintru început desluşim că întreaga întâmplare ce ni se prezintă pare desprinsă dintr-o carte a înţelepciunii dumnezeieşti, fiindcă ne arată că Dumnezeu iubeşte omul necondiţionat, că dragostea lui Dumnezeu este continuă şi nu poate fi desprinsă de contextul în care trăim viaţa noastră de fiecare zi, mai ales atunci când facem lucruri în care se insinuează duhul rătăcirii şi ne îndepărtăm de El, pentru că “ziditorul de suflet” ne aşteaptă îngrijorat să ne întoarcem la El, pentru că ne iubeşte în egală măsură nespus de mult. Este la îndemâna fiecăruia să desluşim faptul că tatăl din parabolă este Dumnezeu, care se bucură nespus de întoarcerea păcătoşilor la El, iar Fiul cel pierdut sau risipitor este insul care vrea să-şi întrebuinţeze libertatea după bunul său plac, uitând cuvintele părinteşti ale dragostei pentru locul binecuvâtat în care s-a născut!
“Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”
Pilda Întoarcerii Fiului Risipitor este foarte cunoscută şi neasemuit de frumoasă prin profunzimea ei, fiindcă ne spune că un om avea doi fii şi le-a împărţit averea. Cel mic s-a dus într-o ţară străină, unde a risipit toată averea în beţii şi desfrâu, fără a se menţiona cât a stat în acea ţară străină, doar că, după ce a cheltuit averea, a ajuns ca să pască porcii şi să mănânce roşcove şi resturi din hrana porcilor. În acest fel, înţelegem la ce umilinţă ajunsese, când el, viţă de rege, să ajungă în starea aceea de pierdere a identităţii, cum am spune noi azi. După un timp, însă, a început să gândească la situaţia lui atât de înjositoare şi să-şi zică în sine: “Câţi argaţi are tatăl meu care trăiesc în mare belşug, iar eu aici mor de foame. Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu, îl voi ruga să mă primească iar ca pe un servitor, căci nu mai sunt vrednic să mă numesc fiu” (Lc. 15, 17-19). Într-o astfel de “deşteptare” a conştiinţei decăzute, Fiul a plecat spre casa tatălui, iar acesta l-a primit cu mare bucurie, l-a iertat şi a pregătit mare ospăţ de bucuria revederii. La sfârşitul zilei, a venit fiul cel mare de la munca istovitoare a câmpului şi a văzut mari pregătiri în casă. Când a auzit că a venit fratele său cel mic, nu a voit să intre, dar tatăl i-a ieşit în întâmpinare. Fiul a spus: “Tată, să-mi fie martor Dumnezeu, eu am fost ascultător totdeauna, am lucrat, dar niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să petrec cu prietenii mei, iar când a venit fiul tău, fără să folosească expresia «fratele meu», ai tăiat viţelul cel gras şi ai făcut ospăţ mare, cu pompă şi risipă”. Atunci tatăl i-a răspuns: “Fiul meu, nu fi supărat, căci toate ale mele ale tale sunt. Că nu ţi-am dat niciodată miei din turmă, nu a fost pentru că nu te-am iubit, ci ca să nu devii şi tu risipitor. Iartă pe fratele tău şi vino în casă”! Mezinul, văzându-l pe fratele său mai mare, i-a cerut iertare, iar fratele cel mare a zis: “Poate firea mea geloasă te-a făcut să pleci, căci tatăl pe tine te iubea mai mult, dar să ne împăcăm”. Şi s-au îmbrăţişat spre bucuria tatălui lor. Iisus Mântuitorul încheie această frumoasă pildă, spunând că mai mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce, decât pentru 99 de suflete care nu au nevoie de pocăinţă, deşi lucrul acesta nu este întocmai, pentru că Dumnezeu nu se bucură de un păcătos mai mult decât de 99 de sfinţi, care totdeauna fac voia Lui, în măsura în care omul se bucură mai mult de ceea ce este nou, decât de amintirea trecutului!
Parabola fiului risipitor se dovedeşte una dintre cele mai frumoase pilde
E bine să ştim, deducând din parabola fiului risipitor, că dacă şi noi facem un pas către El, Dumnezeu ne arată bunătatea ziditorului de suflet şi face o sută de paşi înspre noi, fiindcă e gata oricând să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, neroziile şi înstrăinările noastre, să Se bucure de întoarcerea păcătosului cu o bucurie nu mai puţin simplă şi sinceră decât a păstorului care-şi află oaia pierdută, iar aceasta, orice s-ar spune, parcă ne dă mai mult curaj şi ne sporeşte nădejdea, deoarece constatăm că Domnul nostru nu-i un socotitor ca un vameş nemilos, un contabil straşnic şi neîndurător, un aprig ţinător de minte al răului pe care l-am făcut cândva. Întocmai ca tatăl din parabola fiului risipitor, Tatăl Ceresc se dovedeşte la orice oră din noapte sau zi dispus ca să ne primească, să ierte, să uite şi prin urmare să se bucure şi să se veselească pentru zidirea sufletului nostru. Orice s-ar spune, oameni buni, parabola fiului risipitor se dovedeşte una dintre cele mai frumoase pilde care s-au spus vreodată. Aşa cum a spus-o Domnul Iisus, nimeni nu a mai vorbit vreodată atât de frumos despre iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, cei ce suntem întru toate nişte “risipitori” de tezaur sufletesc. Prin această parabolă, Mântuitorul ne-a încredinţat că înaintea Tatălui Ceresc avem mereu o şansă de a ne mântui, că El ne aşteaptă pe fiecare să ne revenim în fire, să ne întoarcem la El smeriţi, din ţara păcatului, din calea pierzării noastre. Deducem, prin aceasta, că este vorba despre o parabolă plină de învăţăminte, dar şi plină de speranţă, fiindcă prin ea suntem încredinţaţi că iubirea lui Dumnezeu rămâne mai presus de orice cădere a omului şi oricât ne-am risipi, oricât ne-am împrăştia pe căile neantului, Iubirea lui Dumnezeu rămâne statornică precum un munte neclintit în măreţia şi în toată splendoarea înălţării sale. Dintru început, pot spune că m-a impresionat mult pilda fiului risipitor, iar când am surprins toată splendoarea gândirii şi a înţelegerii ei, am realizat că această parabolă este icoana propriei noastre vieţi, cu tot ceea ce am putea numi ridicările şi căderile ei vremelnice şi pustiitoare de suflet! Ca o ironie a sorţii şi ca un paradox al destinului, de parcă ne-am osândi în acest sens şi repetăm la nesfârşit experienţa stupidă a risipirii, iar generaţie de generaţie oamenii repetă ceea ce ştiu deja, ceea ce au auzit, au învăţat sau li s-a spus cu glasul părintesc al îndreptării. Experienţa aceasta tragică a risipirii parcă-i atrage pe oameni, iar fiecare risipire se întâmplă într-o altă formă uşor metamorfozată de “biografia” noastră spirituală. Se pare că mirajul îndepărtării de dragostea părintească, de siguranţa de acasă, de ocrotirea Tatălui, ne face să căutăm împlinirea şi acolo unde nu vom găsi niciodată ceea ce ne dorim din suflet!
Aproape că avem o vocaţie de risipitori de “zidire” dumnezeiască
Ca o înclinaţie perfidă, ne atrage pretinsa libertate de a face orice lucru, pe care însă nu o înţelegem pe deplin. De multe ori, uităm că suntem sub “protecţia ziditorului de suflet” şi ne dorim să fim singurii noştri stăpâni, ne aruncăm în vâltoarea dezmierdărilor de tot felul, părându-ni-se că acestea ne vor aduce fericire, împlinire, pentru ca atunci când pe toate acestea le vom vedea în toată năruirea lor dezolantă, să realizăm cât de mult am greşit, cât de mult am pierdut, cât am risipit din tot ceea ce aveam dintru început. Aproape că avem o vocaţie de risipitori de “zidire” dumnezeiască! Risipim darurile cu care Domnul ne-a dăruit pe fiecare, prilejurile ce ne apar în drumul vieţii noastre, şansele pe care suntem chemaţi să le valorificăm în fiecare zi. Risipim prietenii de o viaţă, risipim oamenii din preajmă, risipim frumuseţe, risipim bunătate, risipim gesturi ce ne-ar putea înălţa. Risipim multe, dar cel mai grav este că risipim IUBIREA prin care Dumnezeu ne-a făcut ceea ce suntem, adică tocmai darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu Tatăl ni l-a dat nouă, oamenilor, însăşi viaţa aceasta pe care o trăim! Cu atâta nonşalanţă risipim iubirea celor dragi, a celor apropiaţi, risipim iubirea prietenilor, a celor care ne preţuiesc sincer, când fără să ne dăm seama alergăm după himere. Iată, din păcate, ajungem să risipim chiar şi iubirea lui Dumnezeu, nesocotind-o într-un mod atât de dureros! Cu o jenantă superficialitate ne sărăcim singuri tocmai de ceea ce apoi ajungem să căutăm cu disperare, iar o viaţă întru risipire nu duce nicăieri! Viaţa noastră, fără existenţa “Ziditorului de suflet”, nu este decât o învârtire haotică într-un cerc vicios. Neantizarea nu este nici urcuş, nu e nici cale, ci, doar o rătăcire fără sens! De multe ori, tocmai după această rătăcire tânjim cu narcisismul autosuficienţei, în numele pretinsei noastre libertăţi, dar în ultimă instanţă, până şi libertatea ajungem să o risipim! Cu toţii suntem supuşi greşelii, întristător de imperfecţi, suntem răi şi copleşiţi de metafore orgolioase, iar în unele situaţii cu greu acceptăm vreun sfat sau o învăţătură bună din partea celui care vrea să ne ajute. Am dori ca toate hotărârile vieţii să le luăm numai noi singuri şi poate aşa facem până când ajungem să recunoaştem că am greşit. Dumnezeu ne arată Calea Ziditorului de suflet şi numai această recunoaştere ne poate aduce eliberarea dintru risipirea din care nu mai contenim! Prin credinţa în Dumnezeu, tocmai revenindu-ne întru sinea noastră, fiecare putem ajunge să luăm hotărârea înţeleaptă a întoarcerii, a revenirii, a regăsirii, iar fără acest pas decisiv, oamenii rămân nişte veşnici risipitori, până ce ajung să risipească şi cea din urmă clipă a vieţii lor!
Profesor, Vasile Gogonea
