Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu ne-a dăruit prin Fiul Său şi Crucea Mântuirii

Pericopa Evanghelică a Duminicii de dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, cu voia proniei cereşti, continuă în chip minunat seria întâlnirilor pilduitoare ale Mântuitorului Iisus Hristos cu oamenii şi cu faptele lor de viaţă, de data aceasta fiind vorba despre o întâlnire cu totul deosebită dintre Domnul Iisus Hristos şi Nicodim, un fariseu care avea să-I urmeze Mântuitorului şi să-I devină ucenic.

Dacă Dumnezeu ne-a dăruit prin Fiul Său o Cruce a Mântuirii, în acest fel, parcă aievea desluşim o frântură din ceea ce putem înţelege, atunci când Fiul Domnului, primind a fi răstignit pe cruce, din iubire pentru oameni şi luând asupra Sa păcatele lumii, a transformat crucea din instrument de osândă într-un simbol emblematic al iubirii de viaţă făcătoare, din moment ce prin moartea Sa chinuitoare, Hristos Domnul biruie păcatul şi întunericul morţii, iar prin Învierea Sa din morţi, arată lumii ce înseamnă slava Crucii şi a iubirii Sale martirice şi jertfelnice, mereu sfinţitoare şi de viaţă făcătoare!

Puterea iubirii jertfelnice de a ierta este iubirea smerită a lui Hristos!
Cu ochiul adânc veghetor al minţii, vedem că Sfânta Cruce arată cât de mult a iubit Dumnezeu lumea, fiindcă Sfânta Cruce este semnul iubirii nesfârşite şi mai presus de înţelegere a lui Dumnezeu faţă de oameni, o iubire care nu contestă libertatea omului, nici măcar atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primeşte de bună voie în sufletul său. Dăruindu-ne prin Fiul Său Crucea Mântuirii, aceasta reprezintă iubirea lui Dumnezeu arătată oamenilor, într-o lume plină de ură şi de violenţă, mereu apăsată de crize economice şi morale, ceea ce denotă că Însuşi Hristos a fost răstignit pe cruce, ca urmare a invidiei, a urii şi a violenţei mai-marilor cărturarilor şi fariseilor, care Îl invidiau şi Îl urau pe Iisus tocmai pentru că mulţimile Îl iubeau nespus de mult, ba mai mult, credeau în El şi Îl urmau! Din subtextul Convorbirii cu Nicodim, constatăm că atât de mare a fost iubirea Lui Dumnezeu arătată prin Mântuitorul Iisus Hristos, încât El nu a răspuns la ură cu duşmănie, la răutate cu gândul răzbunării iar la cruzime cu sfidarea dispreţuitoare, ci S-a smerit şi a răbdat umilinţa şi suferinţa până la moarte, şi încă moartea pe cruce, destinată tâlharilor sau răufăcătorilor. Ca un Dumnezeu atotputernic, Iisus Hristos putea oricând să-i nimicească pe vrăjmaşii Săi, dar nu a răspuns la răutate cu aceeaşi monedă, ci a zis: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”, pentru că această putere a iubirii jertfelnice de a ierta, în loc de a căuta răzbunarea, de a birui răul cu binele, este iubirea smerită a lui Hristos. De aceea, să reţinem că smerenia împreună cu răbdarea îndelungă a Mântuitorului Iisus Hristos, face din Sfânta Cruce armă nebiruită şi semn de înfricoşare pentru demonii cei răi, demonii, care i-au îndemnat pe farisei să Îl răstignească pe Hristos, dar ei au fost biruiţi prin smerenia şi răbdarea Mântuitorului Iisus Hristos, prin iubirea Sa jertfelnică şi mai presus de înţelegerea oamenilor.

Semnele Crucii rămân veşnic intarsiate în trupul Mântuitorului Iisus Hristos!
De multe ori, poate ne întrebăm, de unde izvorăşte Iubirea aceasta a lui Dumnezeu, Care Îl trimite pe unicul Său Fiu într-o lume bolnavă de păcat, de ură şi de răutate, pentru a o vindeca de păcat şi moarte? Să avem în vedere că e vorba de o iubire mântuitoare şi făcătoare de viaţă, iar dacă Hristos, Cel care a murit pe cruce a fost fără de păcat, moartea ca răsplată a păcatului nu a putut să-L stăpânească, fiindcă El a biruit cu moartea Sa, cu puterea Învierii din mormânt. Semnele Crucii rămân veşnic intarsiate în trupul Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Înviat şi Înălţat la ceruri, pentru a ne arăta cât de mult ne-a iubit El pe noi şi S-a dăruit nouă, ca pe noi să ne ridice la ceruri. Să primim Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, ca o cinstire a jertfei Mântuitorului, ca fiind preamărirea iubirii jertfelnice, a iubirii smerite, singura iubire pe care Dumnezeu o vesteşte, fiindcă El nu preţuieşte iubirea posesivă şi mândră, ci iubirea smerită, care deschide sufletul omului spre a iubi Pronia Cerească şi a ne închina Sfintei Treimi şi a-i cinsti cum se cuvine pe semenii noştri! Referindu-ne la episodul Convorbirii Mântuitorului cu Nicodim, să reţinem că acestuia Domnul îi vorbeşte ca unei persoane inteligente şi culte, calificându-l ca “învăţător al lui Israel”, drept pentru care nu recurge la parabole ori la pilde sfătoase, ci îi dezvăluie cu lux de amănunte tainele finale şi principiile de căpetenie ale noii legi. Iar ca pentru o faţă bisericească şi ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea practică a problemei analizate, adică înseşi procedeele de bază şi condiţiile împlinirii mântuirii. Pe de altă parte, Mântuitorul nu caută să-l cruţe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe mai degrabă inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtăşeşte adevăruri simple, deoarece mai mult ca oricând, Hristos se învăluie în negură şi în mister uşor nedesluşit, împrejurul Lui fiind nori, apă întunecoasă şi cărbuni de foc, pentru a întări faptul că atât sunt de nepătrunse şi de zguduitoare cele pe care îi este dat lui Nicodim să le asculte, iar bietul om, învăţat ce se afla, prea puţin pricepe. Iar de reacţionat, o face aidoma unui neştiutor de carte, ca unul dintre acei săraci cu duhul care sfinţesc locul acolo unde hălăduiesc, dar nu au nici un soi de acces la viaţa spirituală!

Momentul Nicodim prezintă exemplul unui fariseu luminat de credinţă!
Episodul Nicodim este, probabil, dovada elocventă a imposibilităţii culturii şi a inteligenţei umane de a constitui singure calea către Hristos, acestea nefiind nicidecum piedici de netrecut, de unde trebuie să reţinem că o dată omul ajuns la credinţă, cunoaşterea şi agerimea minţii îi vor fi de folos, vor amplifica şi vor adânci matca plină de Lumină a credinţei sale! În timpul Convorbirii cu Mântuitorul, Nicodim devine dintr-o dată ascultător, luând aminte la cele spuse de Domnul, semn că acesta a fost un pas foarte important pe drumul cunoaşterii de sine. Să ştii să asculţi cuvântul Domnului este esenţial pentru paşii următori, iar Nicodim a ascultat şi a învăţat un adevăr despre care nu ştia: că în lumea aceasta, pe lângă naşterea firească, trupească, mai este şi o renaştere spirituală, mai presus de fire, fără de care nu se poate intra în Împărăţia Cerurilor. Este Renaşterea prin Botez, prin care noi, oamenii, devenim fiii ai Împărăţiei lui Dumnezeu, fii ai Harului, mai ales că prin afundarea în apa botezului, fără voia noastră murim pentru lumea păcatului, doar pentru a renaşte la o viaţă nouă, în Duh şi Adevăr.
Momentul Nicodim se dovedeşte pentru noi şi exemplul unui fariseu luminat de credinţă, ceea înseamnă, desigur, pricină de mângâiere şi încredere pentru Domnul că unul de-ai Săi Îl caută, Îl recunoaşte şi I Se dăruie cu imaginea cărturarului modest, al fariseului nesigur şi nedelectat de sine! Da, oameni buni, credem că Nicodim poate fi socotit speranţa uşor confuză a intelectualilor unui început de veac şi de mileniu, copleşit de internet şi de tipărituri comerciale, de informaţii şi de servomecanisme contorsionate, dar înfometat de credinţă, abia desluşind lumea sensurilor şi a semnificaţiilor învăţăturilor şi a făgăduinţelor Mântuitorului Iisus Hristos!
Dacă Dumnezeu ne-a dăruit prin Fiul Său o Cruce a Mântuirii, în acest fel, parcă aievea desluşim o frântură din ceea ce putem înţelege, atunci când Fiul Domnului, primind a fi răstignit pe cruce, din iubire pentru oameni şi luând asupra Sa păcatele lumii, a transformat crucea din instrument de osândă într-un simbol emblematic al iubirii de viaţă făcătoare, din moment ce prin moartea Sa chinuitoare, Hristos Domnul biruie păcatul şi întunericul morţii, iar prin Învierea Sa din morţi, arată lumii ce înseamnă slava Crucii şi a iubirii Sale martirice şi jertfelnice, mereu sfinţitoare şi de viaţă făcătoare!

Puterea iubirii jertfelnice de a ierta este iubirea smerită a lui Hristos!
Cu ochiul adânc veghetor al minţii, vedem că Sfânta Cruce arată cât de mult a iubit Dumnezeu lumea, fiindcă Sfânta Cruce este semnul iubirii nesfârşite şi mai presus de înţelegere a lui Dumnezeu faţă de oameni, o iubire care nu contestă libertatea omului, nici măcar atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primeşte de bună voie în sufletul său. Dăruindu-ne prin Fiul Său Crucea Mântuirii, aceasta reprezintă iubirea lui Dumnezeu arătată oamenilor, într-o lume plină de ură şi de violenţă, mereu apăsată de crize economice şi morale, ceea ce denotă că Însuşi Hristos a fost răstignit pe cruce, ca urmare a invidiei, a urii şi a violenţei mai-marilor cărturarilor şi fariseilor, care Îl invidiau şi Îl urau pe Iisus tocmai pentru că mulţimile Îl iubeau nespus de mult, ba mai mult, credeau în El şi Îl urmau! Din subtextul Convorbirii cu Nicodim, constatăm că atât de mare a fost iubirea Lui Dumnezeu arătată prin Mântuitorul Iisus Hristos, încât El nu a răspuns la ură cu duşmănie, la răutate cu gândul răzbunării iar la cruzime cu sfidarea dispreţuitoare, ci S-a smerit şi a răbdat umilinţa şi suferinţa până la moarte, şi încă moartea pe cruce, destinată tâlharilor sau răufăcătorilor. Ca un Dumnezeu atotputernic, Iisus Hristos putea oricând să-i nimicească pe vrăjmaşii Săi, dar nu a răspuns la răutate cu aceeaşi monedă, ci a zis: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac”, pentru că această putere a iubirii jertfelnice de a ierta, în loc de a căuta răzbunarea, de a birui răul cu binele, este iubirea smerită a lui Hristos. De aceea, să reţinem că smerenia împreună cu răbdarea îndelungă a Mântuitorului Iisus Hristos, face din Sfânta Cruce armă nebiruită şi semn de înfricoşare pentru demonii cei răi, demonii, care i-au îndemnat pe farisei să Îl răstignească pe Hristos, dar ei au fost biruiţi prin smerenia şi răbdarea Mântuitorului Iisus Hristos, prin iubirea Sa jertfelnică şi mai presus de înţelegerea oamenilor.

Semnele Crucii rămân veşnic intarsiate în trupul Mântuitorului Iisus Hristos!
De multe ori, poate ne întrebăm, de unde izvorăşte Iubirea aceasta a lui Dumnezeu, Care Îl trimite pe unicul Său Fiu într-o lume bolnavă de păcat, de ură şi de răutate, pentru a o vindeca de păcat şi moarte? Să avem în vedere că e vorba de o iubire mântuitoare şi făcătoare de viaţă, iar dacă Hristos, Cel care a murit pe cruce a fost fără de păcat, moartea ca răsplată a păcatului nu a putut să-L stăpânească, fiindcă El a biruit cu moartea Sa, cu puterea Învierii din mormânt. Semnele Crucii rămân veşnic intarsiate în trupul Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Înviat şi Înălţat la ceruri, pentru a ne arăta cât de mult ne-a iubit El pe noi şi S-a dăruit nouă, ca pe noi să ne ridice la ceruri. Să primim Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, ca o cinstire a jertfei Mântuitorului, ca fiind preamărirea iubirii jertfelnice, a iubirii smerite, singura iubire pe care Dumnezeu o vesteşte, fiindcă El nu preţuieşte iubirea posesivă şi mândră, ci iubirea smerită, care deschide sufletul omului spre a iubi Pronia Cerească şi a ne închina Sfintei Treimi şi a-i cinsti cum se cuvine pe semenii noştri! Referindu-ne la episodul Convorbirii Mântuitorului cu Nicodim, să reţinem că acestuia Domnul îi vorbeşte ca unei persoane inteligente şi culte, calificându-l ca “învăţător al lui Israel”, drept pentru care nu recurge la parabole ori la pilde sfătoase, ci îi dezvăluie cu lux de amănunte tainele finale şi principiile de căpetenie ale noii legi. Iar ca pentru o faţă bisericească şi ca pentru un profesionist, atacă nemijlocit partea practică a problemei analizate, adică înseşi procedeele de bază şi condiţiile împlinirii mântuirii. Pe de altă parte, Mântuitorul nu caută să-l cruţe pe fariseu, să-l menajeze, să-i îndruge vorbe mai degrabă inteligibile, să-l amăgească a crede că-i împărtăşeşte adevăruri simple, deoarece mai mult ca oricând, Hristos se învăluie în negură şi în mister uşor nedesluşit, împrejurul Lui fiind nori, apă întunecoasă şi cărbuni de foc, pentru a întări faptul că atât sunt de nepătrunse şi de zguduitoare cele pe care îi este dat lui Nicodim să le asculte, iar bietul om, învăţat ce se afla, prea puţin pricepe. Iar de reacţionat, o face aidoma unui neştiutor de carte, ca unul dintre acei săraci cu duhul care sfinţesc locul acolo unde hălăduiesc, dar nu au nici un soi de acces la viaţa spirituală!

Momentul Nicodim prezintă exemplul unui fariseu luminat de credinţă!
Episodul Nicodim este, probabil, dovada elocventă a imposibilităţii culturii şi a inteligenţei umane de a constitui singure calea către Hristos, acestea nefiind nicidecum piedici de netrecut, de unde trebuie să reţinem că o dată omul ajuns la credinţă, cunoaşterea şi agerimea minţii îi vor fi de folos, vor amplifica şi vor adânci matca plină de Lumină a credinţei sale! În timpul Convorbirii cu Mântuitorul, Nicodim devine dintr-o dată ascultător, luând aminte la cele spuse de Domnul, semn că acesta a fost un pas foarte important pe drumul cunoaşterii de sine. Să ştii să asculţi cuvântul Domnului este esenţial pentru paşii următori, iar Nicodim a ascultat şi a învăţat un adevăr despre care nu ştia: că în lumea aceasta, pe lângă naşterea firească, trupească, mai este şi o renaştere spirituală, mai presus de fire, fără de care nu se poate intra în Împărăţia Cerurilor. Este Renaşterea prin Botez, prin care noi, oamenii, devenim fiii ai Împărăţiei lui Dumnezeu, fii ai Harului, mai ales că prin afundarea în apa botezului, fără voia noastră murim pentru lumea păcatului, doar pentru a renaşte la o viaţă nouă, în Duh şi Adevăr.
Momentul Nicodim se dovedeşte pentru noi şi exemplul unui fariseu luminat de credinţă, ceea înseamnă, desigur, pricină de mângâiere şi încredere pentru Domnul că unul de-ai Săi Îl caută, Îl recunoaşte şi I Se dăruie cu imaginea cărturarului modest, al fariseului nesigur şi nedelectat de sine! Da, oameni buni, credem că Nicodim poate fi socotit speranţa uşor confuză a intelectualilor unui început de veac şi de mileniu, copleşit de internet şi de tipărituri comerciale, de informaţii şi de servomecanisme contorsionate, dar înfometat de credinţă, abia desluşind lumea sensurilor şi a semnificaţiilor învăţăturilor şi a făgăduinţelor Mântuitorului Iisus Hristos!
Profesor, Vasile GOGONEA