Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu mântuiește lumea prin puterea Crucii Sale!

157

Pericopa Evanghelică a Duminicii de după Înălțarea Sfintei Cruci, ca un simbol nepieritor al credinței, ne vorbește despre Luarea crucii și urmarea Lui Hristos, tocmai pentru a ne convinge că în Sfințenia Sa dumnezeiască, Mântuitorul cheamă lumea aceasta să-I urmeze Lui, lepădându-se de sine și astfel, deschizând Calea spre Lumină!

Asemenea tuturor Pericopelor Evanghelice care se citesc la Sfintele Liturghii din celelalte Duminici de peste an, cea care se va citi în Duminica aceasta se dovedește atât de încărcată cu multe şi folositoare învăţături şi chemări adresate omului, pentru a-și mântui sufletul său.

“Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”!
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne spune în Sfânta Evanghelie: “Oricine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Vom încerca să disecăm câte ceva despre deosebirea crucilor prin care ne putem mântui pe pământ, fiindcă noi, creştinii, cinstim îndoit Crucea lui Hristos, Crucea materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm şi o purtăm şi Crucea spirituală care este suferinţa pentru fapta cea bună! Iar dacă vom citi cu folos și cu atenție Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură, vedem că semnul Crucii materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche şi prin semnul “T”, care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizată şi prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuşi, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvântat în chip văzut cu mîinile Sale pe copii: “Şi luîndu-i în braţe i-a binecuvîntat punîndu-Şi mîinile peste ei”(Marcu 10, 16).
Iar despre binecuvântarea Apostolilor, la înălţarea Sa la cer, ne spune: “Apoi i-a dus afară spre Betania şi, ridicîndu-Şi mîinile Sale, i-a binecuvîntat” (Luca 24, 50). La fel și Apostolii, au hirotonit prin binecuvântarea în semnul crucii diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea mîinilor, iar pentru acest fapt, chiar Taina Preoţiei este numită “punerea mîinilor preoţiei”. Tot prin rugăciune şi punerea mâinilor în chipul crucii împărtăşeau Apostolii taina ungerii cu Sfântul Mir, numită “Pecetea Darului Sfântului Duh” (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15). Iar, cât priveşte Crucea nevăzută, spirituală şi tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toţii, aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care a purtat crucea văzută pe Golgota, cât şi pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mîntuire, ne-a învăţat şi pe noi să răbdăm crucea vieţii, zicând: «Cine rabdă până la sfîrşit, acela se va mântui» (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit şi a golit iadul. De aceea, satana îndeamnă pe cei rătăciţi de la adevăr, adică pe sectanţii care îi slujesc lui, să hulească şi să urască Crucea Lui Hristos. Așa cum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, la fel și diavolul fuge de Crucea Lui Hristos, fiindcă prin ea a fost lovit şi biruit.

“Ce-i va folosi omului de-ar dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul?”
Dar, mai întâi, un lucru pe care Sf. Evanghelie a Duminicii acesteia ni-l reaminteşte şi ni-l pune în faţă este acela că omul este alcătuit din două părţi bine distincte: din trupul material, văzut şi muritor, şi din suflet, adică partea nevăzută din fiinţă, nemuritor. După învăţătura creştină, sufletul este o realitate deosebită de trup şi constituie însăşi principiul vieţii omeneşti. El este cea mai scumpă comoară a noastră pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Trupul se duce în pământul din care a fost luat, iar sufletul supravieţuieşte în veac şi se întoarce la Dumnezeu care l-a dat (Ecles. 12, 7). Sufletul e o substanţă simplă, imaterială sau spirituală, întrucât el este de natură dumnezeiască, deci e spirit creat, dovedit prin faptul că Sf. Scriptură vorbind despre suflet, adesea îl numeşte Spirit, ca şi pe Dumnezeu, arătând în numeroase locuri că el nu poate fi distrus sau ucis deoarece este nemuritor. Sufletul este înzestrat cu libertate, deci are posibilitatea să se hotărască de la sine şi prin sine, să facă sau să nu facă ceea ce voieşte. De asemenea el este nemuritor, ceea ce înseamnă că are o însuşire pe care numai fiinţele spirituale, îngerii din Cer, le au în comun cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că el vieţuieşte şi după despărţirea de trup, iar după venirea lui în trup, la a doua venire a Domnului şi după judecata obştească, va trăi în veci, fiind părtaş împreună cu trupul la fericire sau la osândă veşnică. A pierde sufletul înseamnă a pierde totul. Cu puterea sufletului putem orice, cu a trupului niciodată. Sufletul priveşte spre infinit şi veşnicia cea îndumnezeită! El este principiul de viaţă care însufleţeşte sau face viu trupul, este scânteia dumnezeiască prin care se imprimă omului Chipul Lui Dumnezeu. El este izvorul vieţii trupeşti, fără de care orice trup este şi rămâne materie moartă, fiindcă el este ca şi izvorul vieţii veşnice la care omul poate ajunge numai fiindcă posedă suflet nemuritor. Numai în lumina aceasta putem înţelege mai uşor de ce învăţătura creştină, înainte de orice altă grijă şi preocupare, cere fiecărui creştin grija şi preocuparea faţă de propriul său suflet, iar întrebarea Mântuitorului: “Ce-i va folosi omului de-ar dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul?” rămâne ca o piatră de hotar pentru viaţa fiecăruia din noi. Iubirea Lui Dumnezeu este atât de mare, încât El nu vrea ca vreuna dintre făpturile Sale iubite să se piardă, și este deajuns ca omul însuşi să creadă în Hristos cu desăvârşire liber şi să primească jertfa Lui izbăvitoare, pentru a se mântui!

“Să se însemneze Doamne lumina feței Tale peste robul Tău…”!
Purtând și numele lui Hristos, creștinul se însemnează cu semnul crucii ca și cu o pecete a lui Hristos, care arată că face parte din trupul Lui, din Biserică. Și pecetluirea cu acest semn în Biserică începe încă din pruncie. La a opta zi după naștere, când în legea veche se făcea tăierea împrejur, acum preotul merge și binecuvântează pruncul în chipul crucii, rostind asupra lui: “Să se însemneze Doamne lumina feței Tale peste robul Tău acesta… și să se însemneze crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima și în cugetul lui“. La Botez și îndeosebi la ungerea cu Sfântul Mir se însemnează toate simțurile și încheieturile, rostindu-se: “Pecetea darului Sfântului Duh“; a Sfântului Duh care-L pecetluiește pe Hristos în noi, viața, crucea și învierea Sa. “Pune-mă ca o pecete pe inimă“ invocă sufletul în Cântarea Cântărilor (VIII, 6). Împărtășirea însăși cu Trupul și Sângele Domnului este tot o mărturisire a Crucii, a jertfei. Și apoi de-a-lungul întregii vieți, creștinul dreptmăritor se însemnează cu acest semn dumnezeiesc: când începe rugăciunea, în timpul când se roagă și până o termină, la ieșirea din casă, la plecarea în călătorie, ca și la întoarcere, la începutul ca și la sfârșitul lucrului, înainte de culcare, pentru a ne încredința grijii lui Dumnezeu, și la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvântarea Lui, în toată ziua , când ne așezăm și ne ridicăm de la masă, la vreme de mâhnire, primejdie sau gânduri rele, ca și în atâtea împrejurări!

Ca să poţi lua Crucea şi să-L urmezi pe Hristos “trebuie să te lepezi de tine”!
Cu adevărat, ca să poţi lua Crucea şi să-L urmezi pe Hristos “trebuie să te lepezi de tine”! Acest “tine” al nostru este acela pe care Sf. Apostol Pavel îl numeşte “omul cel vechi” şi “trup al păcatului”. Da, da, prin lepădarea de sine, Hristos şi Biserica sa înţeleg dezbrăcarea omului de haina cea veche şi întinată a păcatului, descătuşarea lui din lanţurile grele ale patimilor, curăţirea lui de patima răutăţii, a fărădelegii şi a ambiţiilor deşarte, îngroparea omului vechi, a omului întunecat de păcat şi înălţarea unui om cu sufletul înnoit!
Lepădarea de sine este tocmai această ieşire a omului din întunericul necurăţiei duhovniceşti şi pătrunderea lui în marea de lumină a trăirii în slobozenie, în bucurie, în pace şi în neîntinare. Tocmai trăirea duhovnicească a virtuţilor creştine, adică strădania de a transpune în faptă modul de gândire şi de vieţuire pe care ni l-a lăsat Mântuitorul Iisus Hristos în chip văzut şi trăit între noi oamenii. Înseamnă strădania de a pune mereu de acord voinţa şi trăirea noastră cu voia Lui Dumnezeu, ceea ce exprimă Sf. Apostol Pavel: “Nu mai trăiesc eu, ci, Hristos trăieşte în mine”! De fapt, nimeni nu urmează Lui Hristos fără să întâmpine în calea sa suferinţe, chinuri, agonie, iar crucea fiecăruia este altfel. De aceea spune Domnul, că fiecare trebuie să îşi ia crucea sa. Încă mai trebuie să înţelegem prin cruce, nu numai chinul şi durerea ce se abat din afară asupra omului, ci şi chinul şi durerea pe care le încearcă omul când se desparte de sine însuşi: de omul său cel vechi, de obiceiurile sale păcătoase, de patimile sale, de trupul sau. Aceasta este una din crucile cele mai grele, şi nu poate fi purtată fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără mare dragoste de Hristos. Dar este o cruce care trebuie luată cu orice preţ pe umeri. Lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea personalităţii, ci întărirea ei, nu înseamnă fuga de viaţă, ci slujirea vieţii, dăruindu-ne pentru alţii. Hristos ne cere să ne depărtăm de răul ce s-a depus sau a pătruns în fiinţa noastră şi pe care îl iubim ca pe noi înşine. Acest rău care înseamnă păcatul ce pătrunde în fiinţa noastră şi pe care îl iubim ca pe noi înşine. Acest rău care pătrunde în fiinţa noastră, ne denaturează făptura şi ne face să pierdem adevărata demnitate de creştin. Domnul Iisus Hristos ne cere prin pilda Sa de pe cruce să lepădăm pe acest “om vechi” al păcatului şi urmând pilda Lui de dăruire să devenim oamenii noi ai dragostei, ai păcii şi bunei înţelegeri.
Profesor Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here