Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu mântuiește lumea mai mult cu minunile sale

167

În Pericopa Evanghelică a Duminicii a 20-a după Rusalii, unde se vorbește despre Învierea fiului văduvei din Nain, parcă cerurile se deschid pentru a revela curgerea prin clepsidra timpului și prin uimirea mulțimilor a fiorului trecerii de la moarte la viața cea veșnică, semn că moartea nemiloasă pălește înaintea puterii dumnezeiești, că orice tentație a omului oripilat de spectrul morții de a se lăsa o pradă ușoară la cumpăna îndoielii, nu înseamnă decât preludiul unei mai trainice întăriri a făpturii create și o desăvârșire a creației însăși!

Credința reflexivă și întru totul pilduitoare ne oferă ca o lecție de învăţătură, chiar minunea săvârşită la marginea cetăţii Nain, acolo unde vom afla că puterea morţii nu constă în distrugerea trupului, ci în uciderea sufletului, mai ales că Mântuitorul ne spune deschis: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul iar sufletul nu-l pot ucide! Temeţi-vă, mai curând, de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Mat. 10, 28). Să luăm aminte, așadar, că această putere a morţii ucigătoare de suflet a înlăturat-o Mântuitorul din lume, pentru toţi aceia care cred în El şi împlinesc Voia Lui! În cele din urmă, ușor vom desluși că minunea învierii fiului văduvei din Nain a fost săvârşită şi din milă faţă de o mamă îndurerată, dar şi pentru credinţa noastră în obşteasca înviere din morţi, în minunea minunilor, în dreptatea dreptăţilor, în bucuria bucuriilor!

Se aude vocea Stăpânului lumii care zice: “Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”!
Iată, într-o cetate numită Nain, moartea nemiloasă răpise sufletul unui tânăr, singurul copil al unei mame văduve, iar noi, pe bună dreptate, vrem să aflăm, cine ar putea spune durerea ce sfâşia inima acestei mame? Se pare că strigătele ei de durere şi rugăciunile fierbinţi storceau lacrimi şi din inimile cele mai împietrite, mai ales că această mamă îndurerată dusese pe acelaşi drum spre cimitir şi pe iubitul ei soţ, iar acum îşi ducea spre mormânt pe unicul său fiu care se găsea în primăvara vieţii. Cufundată în plâns mergea în urma sicriului, către mormântul care trebuia să-i primească fiul ei scump. Deodată, în faţă pe acelaşi drum se arată un alt cortegiu tot aşa de numeros, însă cu totul deosebit. Bucuria strălucea pe toate feţele, iar toate privirile erau aţintite asupra unui Om care mergea înconjurat de ucenicii Săi! Acesta era Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în al doilea an al propovăduirii Sale, în vremea Cincizecimii. Iisus venea din Capernaum, iar Cetatea Nain se găsea pe drumul ce trecea pe la poalele muntelui Tabor, pe un drum care se scurgea prin Samaria spre Ierusalim. Ni se spune prin cuvântul Sfântului Evanghelist, că era o zi de primăvară, către apusul soarelui, ale cărui ultime raze luminau colinele păduroase şi pitoreşti ale Galileii. Ţăranii se întorceau de la munca ogorului, când Iisus împreună cu ucenicii şi cu o mare mulţime de popor se apropia de poarta cetăţii Nain, și s-au auzit deodată ţipete lungi de durere şi plângeri pătrunzătoare. Iată, prin urmare, cum cortegiul vieţii se întâlneşte cu cortegiul morţii! Ca printr-o minune care mântuiește lumea, Iisus vede lacrimile mamei îndurerate şi îi este destul, pentru că aruncă asupra ei o privire dumnezeiască şi cu un ton plin de compătimire şi blândeţe, cu puterea autorităţii Sale îi zice: “Nu plânge”! În acel moment, El dovedește că este Stăpânul vieţii şi al morţii, când merge şi se atinge de patul celui adormit. Tot convoiul se opreşte, cântăreţii din flaut şi plângătorii tac şi ei ca la un semn, iar în această tăcere profundă se aude vocea Stăpânului lumii care zice: “Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”! Deodată acele urechi pe care moartea le astupase pentru totdeauna auziră porunca dată de glasul ceresc, iar tânărul ridicându-se a şezut drept şi a început să vorbească, după care Iisus l-a luat cu blândeţe de mână şi l-a dat mamei sale!

O, ce mare minune a fost aceasta, căci toţi ştiau bine că tânărul murise!
Parabola Evanghelică a Duminicii acesteia vrea să trezească în sufletele noastre credinţa în milostivirea Tatălui pentru cei mici, pentru cei care plâng, pentru fiecare om care se simte mic şi plânge în faţa morţii, pentru că Iisus vine să dea speranţa acolo unde nimeni nu poate să o dea, atunci când omul moare, nu atunci când trăieşte, căci trăieşte în durerea morţii semenului şi în aşteptarea morţii sale, iar noi realizăm că Iisus îl învinge pe cel care aduce moartea şi restituie viaţa vieţii, din moment ce mama îşi regăseşte viu fiul său. Ce bucurie avu această mamă, când îl văzu pe fiul său coborându-se din sicriu şi aruncându-se în braţele sale. O, ce mare minune a fost aceasta, căci toţi ştiau bine că tânărul murise cu adevărat, pentru că se duceau să-l îngroape, iar acum îl văd viu, mergând şi vorbind. Astfel, tot poporul care-L urma pe Iisus şi toţi cei de faţă au fost cuprinşi de frică şi plini de bucurie, iar pentru aceasta Îl slăveau pe Dumnezeu zicând: “Profet mare s-a sculat între noi, iar Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”! Poate aveau dreptate să se bucure, fiindcă Marele Profet, Marele Tămăduitor era Însuşi Dumnezeu Cel întrupat, iar acum venise vremea ca neamul omenesc să fie izbăvit de vrăjmaşul său satana. Învierea trupească a tânărului din Nain era vestirea înainte a învierii morale a omenirii, preludiul unei vieţi noi, razele luminii care alungă întunericul şi sigiliul morţii, deoarece prin învierea tânărului acela, Iisus arăta că este Stăpân al morţii, că este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat! Dar, oare, cine nu cunoaşte şi nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea şi dragostea Lui faţă de oameni? Care dintre cei credincioşi, cu frică de Dumnezeu, nu mulţumește din inimă Preaînduratului şi Atotputernicului Creator pentru mila şi milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? De multe ori, înainte de a se aduna credincioşii la rugăciune în biserică, numai uitându-se la cer şi suspinând din adîncul inimii pentru lipsa de apă şi de hrană, Dumnezeu, ca un destăinuitor de inimi, privind în sufletul lor care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie şi vreme bună spre rodirea pământului, aducând mângâiere şi bucurie tuturor, deopotrivă celor buni şi celor răi. Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste ei boli grele, molime fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar, îndată ce se fac slujbe, rugăciuni şi Sfântul Maslu la biserici şi prin casele creştinilor, bolile se vindecă prin credinţă şi oamenii se fac sănătoşi ca mai înainte, iar pentru aceasta, Îi aduc mulţumire Preabunului Dumnezeu, care i-a cercetat cu mare atenție, dar morţii nu i-a dat!

Domnul se milostiveşte spre noi şi ascultă pe toţi cei care se roagă!

Dar, să revenim la femeie şi la tânăr, pentru că este vorba, în primul rând de o mamă, care atât de mult îşi iubea copilul, atâta credinţă a avut, şi atâta s-o fi rugat înainte, încât Dumnezeu i-a ieşit în cale. Atunci când nu mai era nici o speranţă, atunci când nu mai putea să-şi pună nădejdea în nici unul dintre oameni, în nimic din ceea ce este omenesc, ci numai în Dumnezeu, iată că Dumnezeu îi iese înainte ca o Minune! Semn că Dumnezeu mântuiește lumea prin minunile Sale! Ştim că totul se petrece în lume cu voia lui Dumnezeu, dar iată că dintr-o dată ne apare o femeie, o mamă, care era distrusă de moartea fiului său. Această mamă, însă, avea şi multă credinţă, că Dumnezeu poate orice, Dumnezeu poate totul, nu doar pentru viaţa aceasta, ci pentru veşnicie. Dacă Hristos a împlinit rugăciunea ei, înseamnă că avea o credinţă dreaptă, o credinţă tare. Nu era o mamă ca oricare, o femeie care vrea doar binele pământesc al copilului său, o mamă care este legată doar trupeşte de copilul ei, ci o mamă care a înţeles că pentru a-l face pe copil să trăiască, trebuie să-i dea mai mult decât o viaţă trupească, trebuie să-i deschidă poarta cerului, o perspectivă înspre mai mult, înspre altceva mai înalt și mai sublim! Poate că înainte n-a făcut-o în viaţa ei îndeajuns, dar în mod cert credința și rugăciunea ei ne arată că morţii pot învia! Domnul se milostiveşte spre noi şi ascultă pe toţi cei care se roagă pentru pacea lumii şi unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) şi fericeşte pe cei ce iubesc pacea, zicînd: «Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema»(Matei 5, 9). Deci, înţelegând acum mai bine sensul cuvintelor moarte şi înviere, ne putem întreba: oare, noi suntem vii cu sufletul? Umblăm și avem o conduită în poruncile lui Dumnezeu pe calea vieţii? Luptăm împotriva patimilor sau zăcem morţi cu sufletul în mocirla patimilor?

Atunci, să ne întrebăm, de ce a înviat Iisus pe fiul văduvei din Nain?
Dacă privim cu luare-aminte în jurul nostru, vom constata cu durere, cât de mare este numărul celor împătimiţi și apăsați de ispite. Îndeosebi, te doare sufletul când priveşti feţele unor tineri certaţi cu morala, cu legile dumnezeieşti şi omeneşti.
Privim feţele lor vestejite de patimi, ca nişte flori frumoase peste care s-a abătut îngheţul! Atunci, să ne întrebăm, de ce a înviat Iisus pe fiul văduvei din Nain? Pentru că i-a fost milă de suferinţa mamei sale, mai ales că i-a fost milă şi de tinereţea celui mort, rupt în două de sabia morţii, înainte de vreme. Iubirea lui Iisus pentru tineri, pentru noi toţi, este aceeaşi şi azi şi în vecii vecilor! El ne strigă, ne cheamă: tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Trezeşte-te din moartea sufletească a păcatelor, ca să fie viu şi sufletul şi trupul tău! Mulți dintre noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puţină credinţă, şi cu toţii suntem la fel, nu vorbim doar de alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici, avem impresia că totul este făcut de la sine! Suntem căldicei şi ne compromitem în acest somn căldicel toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat ceea ce se întâmplă, pentru că este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Sfinții Părinţi, atunci când neputinţa sufletului se manifestă pregnant și ne apasă! Dar, să recunoaștem deschis că noi suntem obişnuiţi să cultivăm înlăuntrul nostru moartea, adică lucrurile trecătoare, aşa cum a făcut probabil şi acest tânăr, care a cultivat în el lucrurile cele muritoare, cele care se iau de la noi odată cu trecerea din această viaţă.
Totuși, atunci când lumina care ne conduce este Mântuitorul Iisus Hristos, când Însuși Dumnezeu mântuiește lumea prin minunile sale, pe Dumnezeu care ne iese în cale să nu-L pierdem! Să nu-L pierdem tineri fiind, pentru că ceea ce trupul cere de la noi în tinereţe, şi toată viaţa, nu sunt cele ale duhului, ci cele ale trupului! De aceea, în Liturghie ne rugăm în fiecare Duminică în rugăciunile pe care trebuie să le auzim cu sufletul, deşi ele se spun în taină, ca să înțelegem că numai Dumnezeu poate să ne cureţe trupul şi duhul de toată necurăţia, şi trupească, şi sufletească!
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here