Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu îndreaptă calea omului însetat la învierea sufletească

720

În Duminica a 5-a de după Paște, Sfânta Evanghelie (Ioan 4, 5-42) preînchipuie în oglinda sufletului întâlnirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu Femeia Samarineancă, pentru că din colbul drumurilor străbătute de Fiul Cel Înviat al Lui Dumnezeu, pare că se ivește instantaneu imaginea acestei femei care trăise multă vreme decăzută în păcatul desfrânării, dar care va avea revelația dobândirii credinței tămăduitoare și a determinării sale de a fi misionara cea dintâi a Domnului și firea omenească preaînsetată de apa cea dătătoare de viața cea veșnică.

Femeia Samarineancă vine să scoată apă, iar Mântuitorul îi cere: “Dă-Mi să beau!”
Pentru a înţelege cuprinsul Sfintei Evanghelii din Duminica aceasta, noi trebuie să cunoaştem cu prioritate împrejurările în care s-au petrecut cele istorisite de Sfântul Evanghelist Ioan și să rememorăm faptul că Mântuitorul intră în Samaria şi se opreşte la Fântăna lui Iacov. Deci, se menționează că Mântuitorul era obosit, flămând şi însetat, aşteptând pe cineva lângă fântâna lui Iacov. În tot acest timp, ucenicii Săi intraseră în cetate pentru a cumpăra ceva de mâncare, dar Mântuitorul nu pe aceştia îi aştepta, ci pe o femeie samarineancă ce venea să scoată apă din fântână. Mântuitorul aştepta cuvântul cel împlinitor de trăire sufletească, de aceea îi răspunde femeii: “Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Prin urmare, în timp ce Mântuitorul aştepta la fântână, Femeia Samarineancă vine să scoată apă, iar Mântuitorul îi cere: “Dă-Mi să beau” (Ioan 4, 7). Femeia pare mirată și Îl întreabă: “Cum, Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?” (Ioan 4, 9). Mântuitorul îi cerea apă, pentru că El Însuşi era Izvorul de «apă vie», din care cel ce va bea “nu va mai înseta în veac”, fiindcă însăşi această apă vie îl va transforma pe cel însetat în “izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14). Femeia, încă nu înţelegea că acest izvor nesecat era chiar interlocutorul său iudeu, iar apa despre care «Străinul» vorbea, nu era altceva decât harul Duhului Sfânt, despre care spunea: “De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7, 37-38). Dar femeia nu putea înţelege aceste taine ale Împărăţiei Cerurilor, iar pentru a o ajuta să înţeleagă, Mântuitorul intră în cele mai ascunse detalii din viaţa ei. “Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum, nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus” (Ioan 4, 16-18). Aici, tradiția Bisericii noastre vine cu o lămurire în acest răspuns: “nu am bărbat” şi spune că, de fapt, ea încerca să-şi ascundă viaţa sa ruşinoasă de până atunci, fapt pentru care Mântuitorul este nevoit să-i răspundă în amănunt: bine zici că nu ai bărbat, căci până acum ai avut cinci bărbaţi, iar cel cu care trăieşti acum, nu-ţi mai este îngăduit de Lege.

“Veniţi de vedeţi pe Hristos, Care dăruieşte lumii mare milă!”
Aceasta este explicaţia pe care ne-o prezintă Pericopa Evanghelică, pentru că femeia, mirându-se de acel cuvânt şi alergând în cetate, striga mulţimilor: “Veniţi de vedeţi pe Hristos, Care dăruieşte lumii mare milă!”. Abia acum Samarineanca îşi dă seama că Acela cu Care ea vorbise este Prooroc. Este interesată de problemele care menţineau tensiunile dintre iudei şi samarineni, fapt pentru care Îi pune întrebarea:  “Unde trebuie să ne închinăm?” (Ioan 4, 20) Mântuitorul îi răspunde: “Voi (samarinenii) vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi (iudeii) ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar, vine ceasul şi acum este (a şi venit), când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în Adevăr. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină, trebuie să I se închine în Duh şi în Adevăr” (Ioan 4, 22-24). În cele din urmă, Îl întreabă pe Mântuitorul de o problemă care-i frământa de veacuri, atât pe iudei, cât şi pe samarineni: “Ştim că va veni Mesia, Care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4, 25-26).
Deodată femeia s-a cutremurat și era copleşită de tot ceea ce vedea şi auzea. Convorbirea Mântuitorului cu Femeia Samarineancă se desfăşura cu o asemenea intensitate, întocmai ca şi revărsarea tumultoasă pe care o deslușim în samarineanca[1]căderea apei unei cascade, unde apa se revarsă peste apă, cu iuţime şi putere multă, uimind şi schimbând pentru totdeauna pe această femeie samarineancă. Femeia rămâne transformată pentru totdeauna, pentru că își lasă găleata, ca şi cum ar fi uitat de ea, şi se duce în cetate, vestindu-L pe Hristos şi spunând: “Veniţi de vedeţi un Om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Acesta este Hristosul?” (Ioan 4, 29). Ea lasă samarinenilor posibilitatea de a se convinge, fiecare în parte, că «Străinul» care străbătea acum Samaria este Mesia. După ce Mântuitorul rămâne în Samaria vreme de două zile, samarinenii fac această frumoasă mărturisire de credinţă, spunând: “Credem nu numai pentru cuvântul femeii, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii” (Ioan 4, 42).

Femeia Samarineancă va căpăta numele de Fotinia sau Luminătoarea
Să luăm aminte la faptul că Sfântul Evanghelist Ioan ne înfăţişează chipul femeii din Samaria, care în urma convorbirii cu Mântuitorul a devenit un «apostol misionar» printre concetăţenii ei, mai ales că apostolia ei, n-a fost de moment. Tradiţia noastră teologică ne arată că în ziua Cincizecimii (a Rusaliilor), ea a fost botezată de către Sfinţii Apostoli, împreună cu doi fii ai ei, Victor şi Iosif şi cu cinci surori, după care s-au dus cu toţii şi au propovăduit credinţa creştină în nordul Africii, în Cartagina, iar în cele din urmă, atât ea, cât şi surorile ei, au murit ca martiri în chinuri groaznice în timpul persecuţiei declanşate de împăratul Nero. Ea a fost jupuită de vie şi închisă, dar prin puterea Celui cu Care a vorbit la puţul lui Iacov s-a vindecat, murind de bătrâneţe, lăudând şi slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de-o fiinţă şi nedespărţită şi ea este pomenită în fiecare an pe 26 februarie sub numele de Fotinia sau Luminătoarea. De aceea, adevăratul creştin trebuie să vadă în convorbirea Lui Iisus cu Femeia Samarineancă îndemnul de a respecta credinţa sau concepţia de viaţă a semenului nostru, de a iubi şi a-l ajuta pe oricare om, indiferent de credinţa sa religioasă. De aceea, fiecare dintre noi, ca un bun samarinean, trebuie să-l ajutăm pe cel de-o credinţă cu noi, dar sub nici un aspect să nu-i neglijăm pe ceilalţi. Credinţa ortodoxă nu se concesionează de starea socială sau de aparteneţa naţională a fiecăruia, ci, de conştiinţa că toţi suntem fiii Aceluiaşi Părinte Ceresc!

“Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”
Desigur, Apa despre care vorbeşte Mântuitorul este Harul Dumnezeiesc, a cărui putere transfigurează minunat sufletul omenesc şi întreţine viaţa noastră, dându-i plinătatea sensului adevărat. Tocmai de aceea, cel care primeşte această «apă vie», Îl posedă pe Hristos Însuşi, singurul Care poate potoli setea noastră după fericire, dorul nostru după viața cea veșnică! Numai Mântuitorul Hristos, Adevărul personal, ne oferă adevărata libertate, iar numai purtând jugul Lui Hristos, te simţi legat de El, pentru că-I îndeplineşti voia, fapt care îţi aduce bucurie şi fericire, precum arată scriitorul rus Lev Tolstoi. Toate bogățiile acestei lumi, nu ne satisfac deplin, fiindcă lumea ne dă pentru potolirea setei noastre sticle de plastic îmbuteliate cu apă, vase sărace cu apă puţină, care în curând se golesc şi nu ţin. Toată averea ne robeşte şi ne tulbură somnul, iar plăcerea aduce dezgust şi suferinţă. Toată puterea şi toate onorurile omeneşti sunt nestatornice ca visele, se şterg ca fumul, mai ales că «Butoi spart este ocuparea cu plăcerile lumeşti», arată Sfântul Grigorie de Nyssa. De aceea, Iisus i-a spus Femeii Samarinence că «oricine va bea din apa aceasta, va înseta iarăşi», pe când bucuria împlinirii Voii Lui Dumnezeu este împlinitoare: «Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac» (In. 4, 14). Numai în Hristos se realizează «năzuinţa noastră profundă după comuniunea cu Dumnezeu… şi prin aceasta, după viaţa eternă întru fericire», așa cum ne învață atât de frumos Părintele Dumitru Stăniloae. Iisus Hristos ne spune: “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In. 15, 5). O mlădiţă nu este bună la nimic, dacă va fi separată de trunchi, de viţă, căci nu rodeşte şi riscă să devină o creangă uscată, pe care oamenii o vor călca în picioare sau o vor arunca în foc. Domnul ne-a îndemnat să rămânem în legătură cu El, dacă dorim să beneficiem de toate darurile Sale: “Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân întru voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă” (In. 15, 7). Deci, să fim în Domnul Hristos, pentru a trăi pentru El şi trebuie să rămânem în El, pentru a ne putea bucura de această făgăduinţă.

«Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine»
A rămâne în Domnul înseamnă a nu-L părăsi niciodată pentru vreo altă dragoste şi a rămâne cu El într-o legătură vie, strânsă, de bună voie. Orice credincios autentic rămâne cu adevărat în Domnul Hristos, dar aceste cuvinte au un înţeles mai înalt, la care trebuie să ţintim mai înainte de a putea câştiga puteri nelimitate înaintea «tronului harului». O serie de cuvinte preaslăvite prin care spunem: «cereți ceea ce voiți», ne demonstrează că întreaga noastră fiinţă trebuie să fie lipită de Domnul, aceasta fiind o condiţie fără de care ar fi primejdios să credem în împlinirea acestei făgăduinţe.
Ea este dată acelora a căror deviză în viaţă este: «Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine» (Gal. 2, 20), pe care le rostește Sf. Ap. Pavel și care ne confirmă că Dumnezeu îndreaptă calea omului însetat la învierea sufletească. Iar, dacă dorim să fim puternici în cererile noastre, trebuie ca Domnul să rămână în noi şi noi în El. Prin Cuvântul Mântuitorului: «Dă-mi să beau!», Domnul ne arată că adresându-se Femeii Samarinence, prin ea ne învață pe toți oamenii, că nu contează locul sau momentul când se aduce închinare Lui Dumnezeu, așa cum ne explică Părintele Dumitru Stăniloae, ci modul în care se aduce această închinare, pentru că a spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare Lui Dumnezeu, înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Or, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea, nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni! Acesta trebuie să fie strigătul creştinilor de astăzi, expuşi atâtor pericole, loviţi de atâtea dureri și boli, siderați de atâtea lupte autodistructive şi răniţi de numeroase înfrângeri, mai ales că răspunsul la acest strigăt al omului de azi poate fi primit numai în Biserică, Fântâna nesecată a darurilor dumnezeieşti!
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here