Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu îl cheamă pe om, și prin Voia Sa îl mântuiește!

283

Pericopa Evanghelică a Duminicii a 18-a după Rusalii, de la Sfântul Evanghelist Luca, ne este transmisă nouă ca o poruncă a sfințeniei, de aceea se mai numeşte și Evanghelia Pescuirii minunate care evidenţiază o mulţime de învăţături duhovniceşti în ceea ce priveşte taina Bisericii şi viaţa creştinului în general.

Vedem că în marea Sa deschidere și bunăvoință, Dumnezeu îl caută întotdeauna pe om și îl cheamă la mântuire, iar dacă educatorul, profesorul, scriitorul, actorul social se străduiesc, îl învață pe om să cunoască o limbă, să știe să se exprime în ea, să învețe modul de a-și dezvălui și plasticiza interiorul, învățătura creștin-ortodoxă îl îndrumă pe om cum să-și deschidă sufletul său, pentru ca veșnicia lui Dumnezeu să pătrundă în viața lui, pentru ca să îi dea împlinirea înțelegerii profunde și a intimității cu Tatăl Ceresc!

“Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins…!”
În Evanghelia Duminicii acesteia vom vedea că Apostolul Petru, după ce arată că toată noaptea s-a ostenit cu pescuitul şi nu a prins nimic, voind să facă ascultare învăţătorului Său, adică Mântuitorului, Îi zice: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins, dar după cuvântul Tău, deci, crezând în Cuvântul Tău, voi face ascultare, voi arunca mreaja în mare. Şi aceasta făcînd, a prins mulţime de peşti, că li se rupeau mrejele, şi a făcut semn apostolilor din cealaltă corabie să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, încât erau gata să se afunde (Luca 5, 6-7). Deci, ca să reluăm, Sfântul Evanghelist Luca ne spune cu acest prilej că erau două corăbii oprite lângă ţărmul lacului Ghenizaret, numit şi Marea Galileii, iar pescarii care ieşiseră din corăbii curăţau mrejele, când Mântuitorul Iisus Hristos S-a apropiat de Simon-Petru, care avea una din corăbii, şi de Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, care aveau cealaltă corabie. Poate nu tocmai la întâmplare, Domnul Iisus a intrat în corabia lui Petru şi a cerut acestuia să îndepărteze puţin corabia de la ţărm, pentru ca El stând în corabie să înveţe mulţimile adunate pe malul lacului. Astfel, mai întâi, Mântuitorul Iisus Hristos a predicat mulţimilor, binevestindu-le Evanghelia Împărăţiei cerurilor sau vestea cea bună a mântuirii. Predica Sa din corabie era o preînchipuire sau o prefigurare a tainei Bisericii dreptmăritoare, prezentă în lumea aceasta ca o corabie pe marea cea mare, uneori liniştită, alteori învolburată. Biserica este corabia mântuirii care ne trece din lumea aceasta, unde viaţa noastră este amestecată cu păcatul şi cu moartea, pe tărâmul celălalt al existenţei, în viaţa veşnică, unde “nu este durere, nici întristare, nici suspin”, ci odihnă în Împărăţia lui Dumnezeu, care este “dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17). Iisus stând în corabie şi propovăduind mulţimilor Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu prevesteşte prezenţa şi lucrarea Sa în Biserica Sa, de-a lungul veacurilor. Ni se spune că după ce a învăţat mulţimile şi le-a hrănit cu lumina Sfintei Evanghelii, Mântuitorul Iisus Hristos a poruncit lui Petru să mâne corabia înspre larg, unde apa e adâncă, iar apoi a spus celor din corabie să arunce mrejele în apă pentru a pescui. Însă Petru a răspuns lui Iisus zicând: “Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins, dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja” (Lc. 5, 5). Iar atunci când simți că Dumnezeu te vrea al Lui, tu trebuie să te pregătești din răsputeri, să fii profund în gândire, suplu în simțire, atent la detalii, cunoscător în mod extins și acrivic al teologiei Lui, un experimentator al vieții mistice, tainice și mereu apropiate Lui!

“Și au prins mulţime mare de peşti, încât li se rupeau mrejele“!
Pentru că, de fapt, Sfântul Apostol Petru nu avea mare speranţă că va prinde peşte, dar, din smerenie, a împlinit ceea ce i s-a poruncit, deși era un pescar iscusit, experimentat, care ştia cum se prinde peştele noaptea, el mai știa ce înseamnă răbdarea şi osteneala. Dacă o noapte întreagă nu a prins nimic, și în astfel de condiții, fiind istovit de puteri şi oarecum trist că nu a avut nici o izbândă, Petru pescarul nu are prea mare speranţă că va putea pescui vreun peşte. Evanghelia nu ne spune că Petru s-ar fi îndoit, dar nici nu ne spune că ar fi fost foarte încrezător, ci doar a ascultat, din respect şi din smerenie, de porunca Mântuitorului Hristos. Semnul smereniei lui este ascultarea de Hristos fără să pună vreo întrebare, fără să ceară vreo explicaţie şi fără să înţeleagă pentru moment ce va urma. Nu ştia ce se va întâmpla, dar Sf. Petru L-a ascultat pe Iisus doar pentru că Îl iubea şi recunoştea că El este Învăţătorul său. Această smerită ascultare a lui Petru faţă de Iisus era atitudinea sa obişnuită, deşi nu înţelegea ce va urma şi nici nu avea multă speranţă că va reuşi să prindă peşte. Nici pe departe nu se gândea el că, deodată, o izbândă mare în cele ale pescuitului va schimba viaţa sa. Deci, el doar a ascultat de Iisus şi a zis: “La porunca Ta, voi arunca mreaja” (Lc. 5, 5). Însă, după ce a făcut ce i s-a poruncit, Petru şi cu cei care-l însoţeau “au prins mulţime mare de peşti încât li se rupeau mrejele“. Atunci ei au făcut semn celor ce se aflau în cealaltă corabie să vină ca să-i ajute. Şi astfel au umplut ambele corăbii de peşte, încât erau gata să se scufunde. Însă Evanghelia ne spune că cei care au prins o mare mulţime de peşti, în loc să se bucure, s-au înspăimântat. Iar dacă vrem să avem răsplata binelui aici, pe pământ, nu o vom mai avea în cer, pentru că ne spune Mântuitorul că fariseii se rugau, făceau milostenie, dădeau zeciuală, dar o făceau cu făţărnicie. Vedem că ei se osândeau şi primeau plată pe pământ. De aceea, lauda oamenilor era plata lor şi în veşnicie plata lor era osânda, pentru că nu trebuie să facem bine pentru oameni ca să ne laude, să facem bine pentru oameni în ascuns. În mod obişnuit, nimeni nu se înspăimântă sau se teme după o mare izbândă, ci se bucură, nu-i așa? Dar, oare, de ce în loc să se bucure, pescarii au fost cuprinşi de spaimă? Deoarece şi-au dat seama că pescuirea aceasta neaşteptată nu era ceva obişnuit, ci o minune săvârşită prin puterea Cuvântului Lui Dumnezeu, ca urmare a ascultării smerite a lui Simon Petru faţă de Domnul Iisus Hristos.

“Du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!”
Iată, prin urmare, aflăm că Sfântul Apostol Petru era puțin îndoielnic. Din pricina fricii, era îndoielnic şi înspăimântat de atâta putere şi milostivire a Lui Dumnezeu! La fel se întâmplă cu unii oameni, pentru că unii semeni de-ai noştri, nu Îl cheamă pe Dumnezeu de frică, ştiind că Dumnezeu le ştie păcatele. Petru, de aceea a zis: “Du-te de la mine, Doamne!” Se ştia păcătos, îşi dădea seama că Dumnezeu îi vede nevrednicia simptomatică, fără să se teamă de măreţia şi bunătatea Lui Dumnezeu. De aceea, şi unii oameni de ai noştri se înspăimântă să vină aproape de Dumnezeu, ştiind că au păcate. Nu cutează să se desprindă de păcate. Ar vrea să trăiască şi în dulceţile de acum, dar în multe privințe ar vrea să fie şi cu Dumnezeu. Cu ochii minții laminate de Cuvântul sfânt, vedem că primele cuvinte ale Sfântului Apostol Petru nu au fost cuvinte de mulţumire, cum era firesc, nici cuvinte de bucurie, ci o puternică şi profundă conştiinţă a păcătoşeniei sale în faţa lui Dumnezeu Cel Sfânt. De aceea, Petru a zis: “Du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). Iar aceste cuvinte le-a rostit el după ce a îngenuncheat la picioarele Mântuitorului Iisus Hristos. De ce acest gest cu totul neaşteptat al Sfântului Apostol Petru? Deoarece el a simţit puterea dumnezeiască a lui Hristos. Cuvintele sale “du-te de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Lc. 5, 8) exprimă fiorul şi teama omului credincios când se întâlneşte cu puterea sfinţeniei lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor. Această teamă sfântă şi plină de smerenie este exprimată în spaţiul sacru al Bisericii Ortodoxe, când ne apropiem de Sfânta Masă a Sfântului Altar, care simbolizează mormântul lui Hristos şi tronul Său de slavă. De aceea, în timpul Sfintei Liturghii Euharistice, înainte de împărtăşanie, ne închinăm până la pământ în faţa Sfintei Mese şi zicem: “Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul”! Deci, vedem în cuvintele şi gesturile Sfântului Apostol Petru din Evanghelia acestei Duminici, atitudinea pe care trebuie să o avem când ne întâlnim cu Hristos, Dumnezeu-Omul, prezent în Sfânta Euharistie.

Pescuirea minunată a fost lucrarea de pregătire a ucenicilor Lui Iisus!
De aceea, trebuie să observăm că după ce omul credincios ascultă Evanghelia lui Hristos şi împlineşte poruncile Lui, se arată şi lucrarea lui Hristos în viaţa sa. Numai în stare de ascultare smerită şi de împlinire a poruncilor lui Hristos, poate omul simţi sfinţenia lui Dumnezeu, care contrastează cu păcătoşenia sa. Văzând smerenia şi teama lui Petru, Mântuitorul Iisus Hristos îi spune acestuia: “Nu te teme. De acum te voi face pescar de oameni!” (Luca 5, 10) Astfel, pescuirea minunată a fost lucrare de pregătire a ucenicilor lui Iisus ca să înţeleagă că lucrarea lor viitoare trebuie să se bazeze mai întâi pe puterea harului lui Hristos, nu pe forţele proprii. După această minune, Sfântul Apostol Petru şi cei împreună cu el, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu, Îl urmează pe Mântuitorul Iisus Hristos cu multă convingere şi bucurie: “Și trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după El” (Luca 5, 11). Știm prea bine că avem în istoria umanității destule exemple de oameni care au ascultat de Dumnezeu şi au rămas în viaţă. Aceste exemple încep cu Abel care a ascultat de Dumnezeu şi I-a adus Lui Dumnezeu ceea ce avea mai bun, că ştia că Dumnezeu i-a dat toate bunurile pe care le are. El a întors lui Dumnezeu tot ce avea mai bun. Cain nu a ascultat de Dumnezeu şi ceea ce nu îi trebuia, i-a adus lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel şi nu a primit jertfa lui Cain. De multe ori, un rău cheamă un alt rău, ca într-o lecție morală! Vedem prea bine că nu putem să slujim în două părţi, ca în veacul acesta să avem traiul plin de confort şi de îndestulare, dar, totodată, să aşteptăm şi veacul de apoi, în acelaşi de confort şi îndestulare. Viaţa aceasta este lăsată de Dumnezeu ca să slujim şi să ne dăruim unii altora şi să suferim pentru păcatele noastre. Nu ne este lăsată viaţa ca noi să o avem pentru bunul nostru plac. Viaţa de acum trebuie să fie întrutotul cu Dumnezeu. Ca să rămânem cu Dumnezeu în veci, în viaţa viitoare, noi trebuie să începem în viaţa aceasta, iar dacă Dumnezeu îl cheamă la El pe om, numai prin Voia Sa îl mântuiește!
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here