Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu îi ajută pe aceia care “văd” adevărul credinţei

101

gogPericopa Evanghelică a Duminicii a şasea după Înviere ne vorbeşte despre vindecarea orbului din naştere, prilejuindu-ne fiecăruia dintre noi posibilitatea de a reflecta mai profund asupra “orbirii” sufletului apăsat de învrăjbirea păcatului, fie şi pentru a nădăjdui căutarea Luminii care ne ajută să vedem adevărul credinţei dreptmăritoare!

Acest adevăr ne învaţă că nu avem doar o Evanghelie care elogiază adâncirea în orbire, lipsa de discernământ sau prostia rătăcirii descumpănite, ci vederea profundă, esențială, vederea Lui Dumnezeu, fiindcă nu e pe lume o soartă mai crudă ca soarta unui orb nevoit să rătăcească mereu printre stihiile nopţii şi să nu poată vedea măreţia unui apus de soare, să nu preguste frumuseţea unei zile de mai, răsărită “pe-o gură de rai”, când totul e numai floare şi lumină mângâietoare care te ajută să vezi chipurile celor dragi, frumuseţile negrăite ale naturii care încântă şi veselesc inima omului.

“Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, va avea lumina vieţii”

Iată că în Ierusalimul vremii aceleia era o mare sărbătoare, fiindcă mulţime de evrei adunaţi din toate hotarele ţării şi de dincolo de ele, cu feţele iluminate, prăznuiau sărbătoarea corturilor, iar la sfârşitul sărbătorii avea loc ceremonia iluminaţiei templului lui Solomon, când în două mari candelabre se aprindeau făclii enorme, a căror lumină strălucea peste tot oraşul. Desigur, printre cei prezenţi la praznic se afla şi Mântuitorul, moment în care El găseşte prilejul să le dezvăluie iudeilor, într-un chip cu totul aparte, dumnezeirea Sa. Aflându-Se într-un loc foarte frecventat din interiorul templului, în preajma vistieriei, El Se anunţă cu aceste cuvinte poporului: “Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Fariseii din templu au fost surprinşi de această afirmaţie, şi îndreaptându-şi privirile spre Iisus L-au dojenit astfel: “Tu mărturiseşti despre tine însuţi, deci, mărturia Ta nu este adevărată”! Însă, Iisus, autoritar, le-a dat o replică pe măsură şi le-a răspuns: “Eu sunt Cel care mărturisesc despre Mine Însumi, dar mărturiseşte despre Mine şi Tatăl Meu care M-a trimis” (Ioan 8, 18). În schimbul de replici dintre farisei şi Iisus, Mântuitorul le vorbeşte fără ocolişuri, într-un moment demn de luat aminte, pentru prima dată pronunţându-se tranşant şi dezvăluind Cine este El şi Cel ce L-a trimis, care este menirea Sa în lumea aceasta, aşa încât, “grăind El acestea, mulţi au crezut Într-Însul”. Iată ce minunată descoperire a vederilor sufletului nostru ni se face din gura lui Dumnezeu Iisus Hristos, fiindcă El, Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu, “Lumina lumii”, “Lumina vieţii” “era Lumina cea adevărată care, venind în lume, luminează pe tot omul” (Ioan 1, 9) cu harul îndumnezeit al sfintei Sale Învieri! Aceasta este Lumina care poate să vindece orbirea noastră trupească şi sufletească!

Acestui orb, Domnul Hristos i-a luminat în acelaşi timp şi sufletul întristat

De departe, orbirea se asociază cu o suferinţă foarte greu de răbdat de un suflet omenesc, iar o astfel de soartă a trebuit să rabde şi orbul din Ierusalim despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia. Iată, bietul om, care se născuse fără vedere, se trezise la viaţă, crescuse mare, dar perdeaua întunericului nu se mai ridicase de pe ochii lui întristaţi, iar sărmanul orb îşi ducea zilele sale negre şi amare frământându-se în gânduri apăsătoare. Poate că fiecare dintre noi îl compătimeşte pe omul care este lipsit de vedere, deoarece orbii sunt oameni foarte nefericiţi. Viaţa acestui orb din naştere a fost asemenea unei nopţi ce pare a nu se mai sfârşi, pentru aceea, orbii vindecaţi preţuiesc cel mai bine darul vindecării. Un orb din naştere trăieşte într-o lume redusă în cea mai mare parte la dimensiuni interioare, fiindcă existenţa lui este, în cel mai bun caz, doar pe jumătate din ceea ce ar trebui să fie ca o stare de normalitate, cu atât mai puţin cu cât, nici măcar nu bănuieşte cum ar trebui să fie această stare. Cu siguranţă, el nici nu ştie ce înseamnă a vedea şi se miră cum de trăieşte în umbra oceanului de întuneric din lumea aceasta! Dar, Doamne, cât de fericit trebuie să fi fost orbul din naştere, când Mântuitorul i-a deschis ochii lui, dar şi când a văzut pentru prima dată lumina zilei, când şi-a văzut părinţii, prietenii, iar în cele din urmă pe Hristos! Poate că omul acela se simţea ca un nou-născut, pentru el începea o nouă viaţă. Acest om a simţit o bucurie şi mai mare, deoarece Domnul Hristos i-a luminat în acelaşi timp şi sufletul întristat, iar atunci el a crezut cu adevărat că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan mărturiseşte despre cel vindecat că a spus: «Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui» (Ioan 9, 38), fiindcă i-a oferit orbului din naştere lumina fiinţei şi a sufletului său renăscut.

Orbul vindecat L-a mărturisit pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii

Da, să înţelegem cu toţi că orbul vindecat, om simplu, neînvăţat şi modest, L-a mărturisit pe Iisus Hristos, a crezut că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi lumină pentru suflete, iar fariseii învăţaţi, la vederea acestei minuni au orbit în sufletele lor cuprinse de trufie şi de invidie măruntă. Ei au văzut că Iisus Hristos a redat orbului vederea, dar din cauza rătăcirii lor, nu au dorit să creadă că El este Mesia, Cel promis şi mult aşteptat. Acei farisei orgolioşi, apăsaţi de aburii vanităţii, au fost iritaţi de orbul care le-a spus că Iisus Hristos l-a vindecat de orbire, numindu-L pe Acesta un păcătos. De fapt, în răutatea lor insidioasă, plină de viclenie, fariseii îngâmfaţi L-au denigrat pe Hristos pentru că El a deschis ochii orbului într-o zi de sabat, spunând că Iisus este păcătosul care a încălcat ziua sâmbetei. Evanghelistul spune că fariseii l-au chemat pe acest om şi i-au zis: «Dă mărire lui Dumnezeu! Noi ştim, că omul acesta este păcătos». Da, oameni buni, ştim prea bine că Iisus Hristos, Fiul Preasfânt al lui Dumnezeu, Cel care a luat asupra Sa păcatele lumii (Ioan 1, 29), a fost considerat de către farisei un păcătos, fiindcă ei se mâniaseră pentru faptul că orbul punea la îndoială autoritatea lor. O, Doamne, dar, de ce orbire şi răutate sufletească înfiorătoare dădeau dovadă aceşti oameni! Numai Lumina Lui Hristos înfăptuieşte minuni, făcându-i pe credincioşi să creadă, iar pe păcătoşi îi transformă în oameni drepţi! Domnul Hristos i-a luminat în acelaşi timp şi sufletul acelui om nefericit, iar noi să înţelegem că Dumnezeu îi ajută pe aceia care “văd” adevărul credinţei, fiindcă Părintele nostru Ceresc ne iubeşte cu o iubire infinită. Iisus ne învaţă că după o viaţă dreaptă petrecută pe pământ, după moarte ne aşteptă fericirea eternă din Cer, că după fiecare rugăciune, după fiecare participare la Sfânta Liturghie, pentru fiecare primire cu vrednicie a Sfintei Cuminecături, prin îndeplinirea cu conştiinciozitate a tuturor obligaţiilor zilnice şi pentru fiecare lucru caritabil înfăptuit cu generozitate, ne aşteaptă în cer o răsplată pentru că suntem copiii lui Dumnezeu, pentru că Hristos ne luminează ochii sufletelor noastre!

Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here