Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu face lumină și în întunecimile sufletului nostru

530

În Duminica a 22-a după Rusalii, ca un minunat prilej e meditație duhovnicească plină de subînțelesuri, avem la Sfânta Liturghie, mai mult decât o lecție de învățătură, căci Pilda Bogatului nemilostiv (Luca 16, 19-31) ne prilejuiește deslușirea momentului înveșnicit și negrăit în adâncime spirituală, în care Hristos Domnul ne descoperă cu nevestejita-I înțelepciune, destinul veşnic al omului, mai ales că prin graiurile sale neasemuite, prin Pilda aceasta, Mântuitorul și Învăţătorul nostru suprem, ca un astru parcă trimite spre noi o rază de lumină, în legătură cu ce va fi dincolo de lumea aceasta, ca un semn că din înalturi vine izvorul energiilor necreate, iar Dumnezeu face lumină adevărată și în întunecimile sufletului nostru!

“Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vizon, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit”
În Pericopa Evanghelică a Duminicii acesteia, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu-i dă numele bogatului care se va duce în iad pentru nemilostenia lui, dar îi dă numele săracului Lazăr, care se traduce: «Dumnezeu este întărirea mea», ca o dovadă că numele săracului Lazăr este vrednic de pomenire și de prețuire, fiindcă el şi-a dus viaţa, aşa cum a primit-o de la Dumnezeu, fără să cârtească şi fără să fie nemulţumitor, având, probabil, în inimă nădejdea şi credinţa că va veni o zi când lucrurile se vor schimba, când îi va fi mai bine, cu toate că bubele privite ca semne de suferință sunt semnele păcatelor lui, pentru care îşi ia pedeapsa pe pământul acesta încercat și plin de evenimente! Se amintește faptul că după moartea celor doi, numai bogatul a fost îngropat cu toate cele de trebuință la petrecerea mortului, fără a fi vorba de faptul că îngroparea e moartea sufletească, e acoperirea cu toate păcatele, mai ales că ni se spune parcă în șoaptă despre faptul că între rai şi iad există o oarecare comunicare, dar nu o comuniune. Aşadar, e vorba, pe de o parte, de un bogat oarecare, ce trăia îmbrăcându-se în porfiră şi vizon şi care o ducea numai în petreceri, iar pe de altă parte, avem un sărac cerşetor cu numele Lazăr, şi care stătea şi suferea la poarta bogatului. Bogatul din Evanghelie era egoist, lipsit de inimă, şi de Dumnezeu, se bucura de toate bunurile pământeşti, indiferent la orice durere, privea cu nepăsare, fără să-l vadă, pe săracul care stătea la poarta lui şi de care, spune Evanghelistul, şi câinii aveau mai multă grijă, decât stăpânul lor. Bogatul reprezintă omul îngâmfat și autosuficient, care-şi foloseşte rău posibilităţile ideale, am putea spune, care face din bogăţie un mijloc de plăcere personală, de îmbuibare, de distracţie şi de decădere religios-morală. În schimb, săracul Lazăr zace bolnav şi plin de bube, dar în trupul său bătea o inimă curată şi adânc înrădăcinată în încrederea şi iubirea faţă de Dumnezeu, ce îi dă o forţă spirituală ca în îndelungata şi adânca lui suferinţă şi răbdare să nu cârtească împotriva celor rânduite oamenilor de către Dumnezeu. Prin aceasta, parcă avem înaintea ochilor trupești și sufletești icoana cea mai vie a mizeriei, prin tot ceea ce ne învață pilda cea mai crudă a egoismului şi a nepăsării în viaţă!

“Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, aşteptând să se sature de cele ce cădeau de la masa bogatului”
Pilda aceasta ne mai spune că Lazăr era un om nefericit, fiindcă asupra lui se abătuseră multe nenorociri, un amărât sărac, nu avea nici moşii, nici bani, nici casă! Poate că și alții sunt săraci, dar aceștia se consideră că sunt sănătoşi, fiindcă se duc unde vor, lucrează undeva, îşi primesc plata sau salariul şi trăiesc în condiții pe care ne străduim să le spunem că sunt omenești! Poate că ei nu trăiesc așa cum trăiesc bogaţii, dar viețuiesc acceptabil. Fiindcă Dumnezeu face lumină și în întunecimile sufletului nostru, atunci, ne întrebăm, de ce nu se consideră că ei sunt fericiţi? Când cineva e sănătos, atunci se hrănește cu ceea ce agonisește prin muncă, dar, când este bolnav, atunci şi cele mai bune mâncăruri i se par lipsite de gust. Aşadar, Lazăr, pe lângă sărăcie avea şi boala trupească, așa cum știm că sunt mulți oameni săraci şi bolnavi. Dar, au și ei rude şi prieteni, oameni care se interesează de soarta lor şi nu-i lasă fără îngrijire, fără hrană şi medicamente. Dar, Lazăr nu era doar sărac şi bolnav, pentru că era și cu totul singur, nu avea pe nimeni care să-i arate atenţie și îngrijire! Pe undeva, poate că săracii au o compătimire unul faţă de celălalt şi o solidaritate pe care bogații nu o deslușesc! Dar, Lazăr nu se afla printre săraci, fiindcă era în apropierea unui palat, iar acolo trăia un om foarte bogat, care se desfăta de toate bunătăţile vieţii. Cele mai alese mâncăruri, cele mai alese băuturi, cele mai scumpe haine, cele mai luxoase încăperi, poate și cele mai talentate cântăreţe şi dansatoare, fiindcă nimic nu-i lipsea bogatului aceluia. Ca să-şi împlinească petrecerile și chefurile, bogatul cheltuia fără socoteală, cu toate că din cele pe care le cheltuia, ar fi putut să facă o cantină pentru nevoiași, pentru oropsiți şi să hrănească zilnic un întreg cartier de săraci. Câți asemenea bogătași nepăsători nu avem și în zilele noastre? Bogatul acela, ar fi putut să zidească un spital, să-i adune pe săracii bolnavi şi să-i vindece! Ar fi putut să facă multe lucruri bune, dar el era neîndurător, aspru, lipsit de omenie. Lazăr era ca un lepădat la poarta palatului bogatului, un bogat care, când intra şi ieşea din palat, îl vedea pe Lazăr într-o stare mizerabilă, câinii lingându-i rănile, topindu-se zilnic ca ceara, de durere şi de nenorocire, dar nemilostivul bogat se făcea că nu vede și nici o privire de compătimire nu i-a aruncat vreodată, fiindcă nu-i păsa de nenorocirea lui Lazăr. Cu siguranţă, netrebnicul, poate s-o fi bucurat când Lazăr a murit, pentru că i-a limpezit imaginea, poate că situaţia lui Lazăr era cea a unui înfometat în faţa unei mese pline de toate mâncărurile, când înfometatul priveşte, dar i se interzice să le atingă. Într-o astfel de situaţie se afla săracul Lazăr, bolnav, singur, abandonat înaintea palatului unui bogat nemilostiv!

“Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat”
Pentru noi, creştinii, această parabolă este asemenea unei ferestre deschise spre viaţa viitoare și ar trebui, poate, să o citim şi să stăm fiecare în taina inimii, a sufletului şi a gândului nostru, întorşi spre noi înşine, să medităm cu multă luare aminte asupra ei. Da, da, sufletul omului fără credinţă, fără iubire de oameni şi de Biserică este mort. Omul care nu simte mila în faţa foamei şi a suferinţei celuilalt este ca o fiinţă fără suflet, care îşi neagă demnitatea de om prin faptele sale! Dacă parabola s-ar opri acolo unde vedem că bogatul o duce bine pe acest pământ, iar săracul suferă, am putea socoti viaţa pământească o mare nedreptate, dar Mântuitorul nu se opreşte aici. El arată că după această viaţă vine o alta, vine judecata: atunci se înţelege Planul Lui Dumnezeu. În această a doua parte a parabolei, bogatul şi săracul mor şi sunt arătaţi în faţa Lui Dumnezeu. Dacă în modul lor de viaţă şi al trăirilor pe pământ este o mare deosebire, să cunoaştem că în moartea lor, deosebirea este şi mai mare. Se întâmplă că mor amândoi, că sufletul lui Lazăr, cel ce pătimise timp îndelungat pe pământ, este dus de îngeri în raiul fericit, pentru vecie. Despre bogat se spune numai atât: că a murit şi a fost îngropat; trupul s-a dus în pămunt, iar sufletul în chinuri, în iad. Cuprins de chinuri, cel ce nu avusese milă de semenul său, cere acum îndurare. Cel ce ţinuse ochii lipiţi de cele pământeşti, îi ridică acum. Cel ce nu văzuse pe Lazăr, trecând, de sute de ori cu nepăsare, îl vede acum. Nu îndrăzneşte să se adreseze direct lui Lazăr, ci îl roagă pe Părintele Avraam să-l trimită pe Lazăr să îl ajute. Cel care n-a vrut să ajute pe nimeni, cere acum ajutorul sărmanului Lazăr împotriva focului care îl chinuie! Cu degetul de care-i era scârbă altădată să se atingă, cu piciorul, dorea acum să-i aducă o alinare. Doamne, ce paradox! Cel ce se îmbrăca în purpură şi vizon şi se desfăta cu mâncărurile cele mai alese şi cu băuturile cele mai scumpe, se roagă acum pentru o picătură de apă cu care să-şi potolească setea şi clocotul văpăii de-a pururi nestinsă. Auzim uneori vorbindu-se că unii oameni nu vor crede că există rai şi iad, dacă nu va învia cineva din morţi ca să se întoarcă şi să le spună cum e acolo şi ce e acolo. Dacă un om se va scula din morţi, va putea povesti apropiaţilor săi ce e acolo şi cu siguranţă, ei îl vor crede şi se vor minuna!

“Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în viaţă şi Lazăr, asemenea, pe cele rele”
Un om înviat va putea influenţa câţiva oameni, pentru că ceilalţi nu-l vor crede. Iar dacă-l vor crede cei din timpul lui, oare, peste multă vreme îl va mai crede cineva? De înviat a Înviat doar Iisus Hristos, Care este şi Dumnezeu şi Om, iar apostolii Lui au mărturisit şi au vorbit în toată lumea că El a Înviat. Dovadă că oamenii cred că El a Înviat sunt miile de biserici din fiecare ţară în care se retrăieşte în fiecare Duminică jertfa Lui pe Cruce şi Învierea Lui. Poate că săracul Lazăr, din Evanghelia aceasta, era resemnat cu sărăcia lui, nu cârtea în faţa lui Dumnezeu, era un drept, iar ca dovadă, el a ajuns în rai. Sărăcia singură nu e de ajuns pentru mântuire, ci, necesită şi a mulţumi Lui Dumnezeu pentru toate şi a-L lăuda. La fel cum bogăţia nu e cale sigură spre pieire, atâta timp cât este întrebuinţată cu folos, adică, pentru a-i ajuta pe cei săraci cu dragoste. Creştinul trebuie să creadă cu mintea, să aibă duhul discernământului, al deosebirii duhurilor. Se știe că există în viaţa şi în credinţa unor creştini o mare doză de copilărie, un infantilism al credinţei, care se manifestă printr-o pornire şi o dorinţă de senzaţional, de minuni şi semne cu orice preţ şi în toate împrejurările, iar aceștia sunt tocmai de părerea bogatului ajuns în chinurile iadului, după care, dacă ar învia cineva din morţi, deci, dacă s-ar face semne şi minuni, oamenii ar crede şi ar deveni mai buni! Noi, creştinii de azi, nu avem numai pe Moise şi pe prooroci, ci şi pe Hristos şi pe Apostoli, pe sfinţi şi pe mucenici, pe Sfânta Biserică, purtătoare a darurilor cereşti. Hristos ne luminează calea, ne pune înainte viaţa şi moartea, ne descoperă soarta bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr.
El ne cere să ne ridicăm ochii, ca şi bogatul nemilostiv la Părintele Avraam, ca şi evreii în pustie la şarpele de aramă, încrezători în iubirea Lui şi siguri de dreptatea Sa. Creşterea în Hristos, cu mintea şi cu darul Lui Dumnezeu, presupune o dreaptă socoteală asupra rostului vieţii acesteia trecătoare, a bunurilor ei şi, mai ales, a avea totdeauna în vedere viaţa veşnică, a fi convins că prin moarte nu se nimiceşte existenţa noastră, ci, ea trece pe un plan superior de viaţă, aşa cum ne învaţă Domnul Iisus Hristos în Pilda bogatului nemilostiv, din care înțelegem că Dumnezeu face lumină și în întunecimile sufletului nostru!
Profesor, Vasile GOGONEA

PS. Mâine, sâmbătă, 31 octombrie 2015, ÎPS Părinte dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, împreună cu un ales sobor de preoți și diaconi, va oficia Sfânta Liturghie și va săvârși slujba de resfințire a Bisericii cu hramul “Nașterea Maicii Domnului” din Parohia Bumbești-Pițic, Protopopiatul Târgu-Cărbunești!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here