Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este Milostivul Care voieşte ca oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului!

786

În Duminica a 26-a după Rusalii Ap. Efeseni 5, 8-19; Ev. Luca 12, 16-21 (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina), din ziua de 17 noiembrie 2019, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, vom asculta Evanghelia Sf. Ev. Luca, rânduită de Biserică să fie citită în această primă Duminică a Postului Naşterii Domnului, o pildă care se referă la un om bogat şi lacom, nemulţumitor şi nemilostiv, aşa cum poate fi orice om ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un ataşament exclusiv faţă de bunurile materiale limitate şi trecătoare din lumea aceasta, mai ales că în Sfânta Scriptură, bogăţia şi sărăcia nu sunt un scop în sine, ci ele pot fi prilej de apropiere sau de îndepărtare de Dumnezeu şi de semeni. De aceea, Biserica ne îndeamnă să ne îmbogăţim mai mult sufleteşte sau duhovniceşte, prin credinţă, bunătate sufletească şi fapte bune, unind postul cu rugăciunea şi cu milostenia, să nu ne lăsăm robiți de bunurile pământeşti care sunt trecătoare, iar sfârşitul vieții poate veni oricând, ceea ce înseamnă că moartea este cel mai vechi, mai înspăimântător, dar şi cel mai bun predicator, fiindcă parohia ei este lumea întreagă şi vorbeşte orice limbă, atât săracilor, cât şi bogaților, învățaților ca şi neînvățaților, iar în această pericopă vedem cum însăşi moartea are predici puternice, iar, când moare un zgârcit şi nesătul de averi, moartea se urcă sus pe hambare şi strigă pe cel care nu se mai satură de averi, iar când moare cel care şi-a cheltuit sănătatea şi viața în desfătări lumeşti, acesta îşi află moartea pe măsură, fiind robia omului dată de un trai exagerat după cele trupeşti, determinantă fiind şi dorinţa omului de a avea cât mai mult, un lucru care îl face pe acesta să creadă că poate dobândi totul prin averile materiale! Desigur, o adevărată nebunie, ca o deviere de la gândirea dreaptă, deoarece, în cele din urmă, pilda aceasta ne arată că Dumnezeu îşi revarsă din plin darurile Sale asupra omului bogat, ca şi el să dăruiască semenilor săi din cele primite, mai ales că surplusul mare al recoltei nu era rezultatul muncii sale, ci un dar de la Dumnezeu, deci în sine, bogăţia nu este rea, dar, modul ei de întrebuinţare poate fi bun sau rău, pentru că bogăţia materială i-a fost dată acestui om pentru a se îmbogăţi sufleteşte prin milostenie, dar, fiind un om lacom şi nesimţitor faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii săi, această bogăţie îi devine o piedică în calea mântuirii, cu atât mai mult cu cât Dumnezeu este Milostivul Care voieşte ca oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului!

«Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te»!
În Duminica a 26-a după Rusalii, parcă revedem cu ochii minţii Evangheliile şi Epistolele care se citesc în Biserică la slujbele din decursul unui an liturgic, desluşind faptul că problema bogaţilor şi a bogăţiei revine adesea în învăţătura lui Iisus Hristos. Oare, de ce atâta preocupare pentru cei avuţi şi averile lor? De ce, de atâtea ori, Mântuitorul se întristează că cei bogaţi nu vor intra în împărăţia cerurilor şi de ce bogăţia este o piedică în calea mântuirii? Ştim că Dumnezeu a făcut lumea şi a binecuvântat-o, pentru că nimic din creaţie nu a fost rău înainte de căderea omului în păcat. După fiecare zi de creaţie, Sfânta Scriptură spune: ,,Şi Dumnezeu a văzut că este bine”! Aşadar, toate lucrurile lumii acesteia sunt binecuvântate şi toate ar trebui să contribuie la bucuria şi mântuirea omului, căci toate i-au fost dăruite lui. Ar trebui ca un om, cu cât posedă mai multe lucruri, cu atât să fie mai aproape de Dumnezeu. În mod paradoxal, însă, după căderea protopărinţilor noştri în păcat, toată firea a decăzut şi de atunci întreaga creaţie suspină după mântuire şi prin blestem divin omul trebuie să-şi agonisească pâinea cu sudoarea frunţii! Pentru aceasta, mulţi caută să adune bogăţii pentru a scăpa de grija zilei de mâine! Din nefericire, bogatul uită că tot ceea ce are îi este dat pentru scurtă vreme în vederea unei drepte administrări şi nu spre desfătarea josnică a trupului în detrimentul sufletului său. El crede că toate sunt ale lui pentru veşnicie, nu-i pasă de cel sărac şi flămând şi uită că fiecare clipă îl apropie de moarte, care nu caută nici pe bogat, nici pe sărac, nici pe tânăr, nici pe bătrân, dar, bogatul îndestulat socoteşte că toate i se cuvin, că le-a creat el şi nu că Dumnezeu este singurul Creator. În parabola Duminicii acesteia, deci, un astfel de bogat.proprietar al unor terenuri întinse, constată cu bucurie că a fost un an îmbelşugat, că ploile au făcut să rodească ţarina lui mai mult decât în alţi ani. Păcătos fiind şi orbit de bogăţie, el uită de unde vin vântul şi ploaia şi seceta şi se opreşte exact la partea vizibilă a lucrurilor, nu caută cauza adevărată, nici urmarea acestei situaţii în plan spiritual, deoarece, grija lui unică este modul cum să-şi păstreze recolta cât mai bine. Poate, dacă ar fi privit atent în jurul său, ar fi văzut oameni săraci care aveau nevoie de mâncare şi care s-ar fi rugat lui Dumnezeu pentru el, dacă le-o dădea, iar, dacă s-ar fi gândit puţin şi la viaţa aceasta trecătoare, ar fi înţeles că bucuriile material esunt scurte! Dacă ar fi privit la anii anteriori, ar fi înţeles că belşugul de acum vine de la Dumnezeu şi nu de la priceperea lui, tocmai pentru a folosi averea spre slava lui Dumnezeu şi propria lui mântuire. Bogatul, însă, orbit de bucuria averii, de belşugul de grâne, uită toate acestea şi-şi spune, cuprins de frigurile avuţiei: «Aceasta voi face: voi strica jitniţele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te» (Luca 12, 18-19). În acest fel, planul lui se întindea pe ani înainte, dar uita că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, mai ales că Mântuitorul spunea această parabolă a bogatului căruia i-a rodit ţarina în auzul mulţimii, acolo unde erau săraci şi bogaţi. Iisus Mântuitorul, totuşi, nu voia să-i jignească pe bogaţii care îl ascultau, ci dorea să-i facă să înţeleagă efemeritatea acestei vieţi şi a bogăţiei materiale. Pe de altă parte, nu voia să-i exalte pe săraci, căci sărăcia în sine, fără slăvirea lui Dumnezeu, nu înseamnă nimic, ci, El voia să-i facă să înţeleagă pe aceşti săraci, că starea lor, dacă o încredinţau lui Dumnezeu, era o cale de mântuire mai uşoară decât a bogatului. Dacă ei se simţeau nefericiţi sau în nesiguranţă în ceea ce privea ziua de mâine, trebuiau să înţeleagă, din ceea ce Iisus Hristos le spunea, că nici bogaţii nu aveau un spaţiu de siguranţă mare, fiindcă şi ei erau supuşi pierderii averii prin secetă sau eşec, fiind pândiţi de moarte în fiecare clipă!

,,Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”
De aceea Mântuitorul Hristos îşi încheie parabola cu următoarele cuvinte către bogat: ,,Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12,20), poate ca o pildă a înţelepciunii dumnezeieşti, fiindcă fiecare dintre noi se regăseşte măcar parţial în bogatul căruia îi rodeşte ţarina! Dincolo de orice îndoială raţionalistă, ridicarea creştinului pe culmile perfecţiunii religios-morale este în mod sigur împiedicată de existenţa egoismului în cugetul său, de aceea, în această situaţie, Sfinţii Părinţi îl îndeamnă să-l părăsească, fiindcă fară el va ajunge să se identifice cu ceilalţi semeni şi laolaltă vor putea slăvi pe Dumnezeu. Totodată, adevăratul credincios trebuie să fie pe deplin convins că acest păcat îi imobilizează elanul său de a lupta pentru binele semenilor săi şi de a urma după cuviinţă viaţa în Hristos, adică de a fi în sânul Bisericii şi de a acţiona mereu pentru instaurarea unei vieţi paşnice şi îmbelşugate pe acest pământ. Desigur, în orice moment al vieţii, trebuie evitată înclinarea noastră spre egoism, deoarece el cauzează izolarea de fraţii noştri şi ne determină să ne apropiem prea mult de bunurile trecătoare, să nu facem nimic pentru săvârşirea faptelor bune, tezaurul cel nepieritor care ne îmbogăţeşte înaintea lui Dumnezeu (Luca XII, 21). Cu siguranţă, fără să-şi dea seama, egoistul îşi pierde calitatea de bun creştin, în cugetul său se întunecă chipul lui Dumnezeu, Care este iubire şi «oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu» (I loan IV, 7-8). Prin urmare, bogatul egoist, nu slujeşte lui Dumnezeu, ci diavolului, se împotriveşte binelui şi caută răul, mai ales că din egoism se nasc şi alte păcate ca: necredinţa, răzbunarea, nepăsarea, arghirofilia, invidia, fratricidul şi altele, de aceea el este socotit, pe bună dreptate, rădăcina tuturor păcatelor şi care nimiceşte cea mai desăvârşită dintre toate virtuţile creştine – iubirea. Virtutea iubirii prin care creştinul se dăruieşte pentru cauza dreaptă a semenului său este centrul vieţii creştine şi constituie cea dintâi şi cea mai mare poruncă din lege! Medicamentul cel mai de preţ şi eficient împotriva egoismului este dăruirea, deschiderea noastră către fratele nostru, iar împodobirea cugetelor şi a inimilor noastre cu virtutea dragostei prin mijlocirea căreia se îmbogăţeşte fiinţa umană este o chezăşuire a credinţei noastre! Dăruirea înseamnă exteriorizarea sentimentului de dragoste, garanţia sigură a realizării personalităţii şi fructificarea tuturor ocaziilor de a ajuta oamenii! În concluzie, Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, rânduită de Sfânta noastră Biserică în Duminica a 26-a după Rusalii are un conţinut scurt, dar cu o adâncă semnificaţie în viaţa creştinului, care trebuie să evite în orice împrejurare exemplul bogatului egoist şi să-şi agonisească prin faptele bune, comoara cea nepieritoare.
Mântuitorul Hristos a rostit această pildă, pe când se afla în mijlocul mulţimii din care a răsunat glasul unui om, care îl ruga să-i ajute ca să împartă averea sa cu fratele său, gest pe care Fiul lui Dumnezeu l-a socotit ca o manifestare evidentă a lăcomiei şi o îndepărtare de Dumnezeu, izvorul vieţii celei adevărate (Ioan VI, 54). Cu acest prilej, Domnul i-a prevenit pe Sfinţii Apostoli să fugă de orice formă de lăcomie, care izolează pe om de Tatăl Cel Ceresc şi îi întunecă toate strădaniile de a păstra în el neîntinat chipul şi asemănarea lui cu Dumnezeu Milostivul, Cel Care voieşte ca oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului!’’
Profesor, Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here