Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu este Lumina care vindecă orbirea sufletească

259

Iată că suntem în situația de a judeca îndeaproape cu ochii minții și ai sufletului minunea vindecării Orbului din Naștere, deoarece Pericopa Evanghelică a Duminicii a șasea după Paști, fără îndoială că întregește periplul existenței pământești a Mântuitorului Iisus Hristos, oferindu-ne drept pildă a vieții noastre un răspuns posibil și plin de învățăminte la ceea ce înseamnă vindecarea trupească și sufletească a omului apăsat de povara patimilor nevoințelor sale!

Vom înțelege cu acest prilej, că atât omul care este orb trupește, cât și “orbul spiritual” pe care îl întâlnim la tot pasul, ne demonstrează că ei fac parte din viața cotidiană, iar dacă orbirea trupească se poate desluși aievea, în schimb, orbirea spirituală nu o poți vedea cu ochii trupești, dar o surprinzi cu ochii minții și o simți cu ochii sufletului pe marea scenă a lumii!

“Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere”!
Această minune s-a petrecut în Ierusalim, oraşul cel sfânt, care în vremea Mântuitorului era reşedinţa conducătorilor pe care invidia, egoismul şi ura îi făcuse orbi de nevindecat şi păcătoşi de neîndreptat. Iată că atunci când s-a săvârşit minunea, acolo se petrecea una dintre marile sărbători, un eveniment prielnic și binevenit, când ni se revelează faptul că orbirea spirituală se manifestă ca o incapacitate vădită a unor oameni de-a recunoaşte în minunile lui Iisus Hristos prezenţa dumnezeirii Lui, de-a crede în El şi a-L mărturisi ca fiind Mântuitor al omenirii, Tămăduitorul Care vindecă natura umană de păcat, de boală şi de moarte! Această atitudine se manifestă ostentativ şi astăzi în multe feluri, prin ateism sau prin ostilitate faţă de religie, un gen de nihilism sau de indiferenţă faţă de valorile credinţei, un proces de secularizare sau de diminuare a vieţii spirituale, până la uitarea de Dumnezeu şi de Biserică. Însă, adesea, oamenii care au trecut prin suferinţă şi au cunoscut ajutorul Lui Dumnezeu, ca vindecare şi eliberare de apăsarea patimilor, sporesc în credinţă și în vederea spirituală a prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în viaţa omului. Așa își începe Sfântul Evanghelist Ioan relatarea: “Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere”, dar ca să poată fi înţelese mai bine aceste cuvinte, credem că este bine să medităm asupra celor relatate anterior, când se spune: “Iisus le-a zis: «Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam». Deci, au luat pietre ca să arunce asupra lui. Dar Iisus S-a ferit şi a ieşit din templu şi trecând prin mijlocul lor, S-a dus”, neatins de ei. În acea clipă trecând, a văzut un orb. Oricare altul, în urma unui astfel de atac din partea compatrioţilor lui, ar fi fugit departe, însă Domnul, Cel blând, liniştit şi mai sfânt decât toţi sfinţii, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, era ca şi cum ar fi ieşit de la vreo sărbătoare sau de la vreun praznic împărătesc pe care l-ar fi organizat mai-marii poporului în cinstea Sa și Se grăbeşte să facă bine muritorilor printr-o mare minune. Înțelegem, în acest fel, că în sufletul cel sfânt al Mântuitorului nu avea loc nici urmă de amărăciune, ci era gata să reverse comorile bunătăţii Sale de minuni binefăcătoare spre vederea tuturor şi spre folosul obştesc, pentru că El vindecă un om nefericit și adâncit în întunericul ființei sale!

Pericopa Evanghelică reliefează DUMNEZEIREA LUI IISUS HRISTOS!
Pilda ne învață că nu există putere mai nobilă şi mai creştinească decât să facem bine altora şi mai ales acelora care ne prigonesc din invidie sau din boala răutății! Aşadar, Domnul S-a oprit lângă orbul care şedea la poarta templului sau la poarta cetăţii şi cerşea, voind să-i facă mult bine. În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Domnul a mers de bunăvoie spre acea cetate, căci El a văzut pe orb, nu orbul I-a ieşit în cale”. Deci, a văzut un orb din naştere. Poate că fiecăruia dintre noi, de multe ori, ne vine greu şi ne întristăm când trăim într-o casă fără lumină îndestulătoare, dar să ne imaginăm cât de tristă şi de lipsită de bucurie este viaţa unui om care trăieşte totdeauna într-un întuneric nepătruns şi adânc, fără să vadă lumina soarelui, cerul şi stelele lui, minunile firii, strălucirea din ochi a părinţilor lui, vederea îmbucurătoare a persoanelor apropiate. Iar dacă pentru noi, cei care vedem cu ochii trupești, numai lumea cea nevăzută este plină de taine, pentru orb şi cea văzută este la fel de tainică și de inaccesibilă. Orbii trupești s-ar socoti fericiţi numai dacă o singură zi ar putea să vadă cele pe care noi le vedem în fiecare zi şi să se bucure de această vedere. Cât de mult ar trebui să-L preamărim pe Dumnezeu că nu ne-am născut orbi sau că nu ne-am pierdut vederea în vreun accident nefericit! Oare, cât de mult ar trebui să-i compătimim pe fraţii noştri care au trăit durerea de a-şi pierde lumina ochilor? Aşadar, pe un astfel de orb l-a văzut Iisus, iar până atunci, poate l-au văzut şi l-au compătimit mulţi alții, dar niciunul nu l-a văzut vreodată în felul în care îl vedea Cel ce şedea lângă el în clipa aceea. Prin urmare, insuflat de Dumnezeu, Evanghelistul a dat atâta importanţă acestei minuni şi convorbirilor prilejuite de ea, ca şi evenimentelor de după ea, încât a consacrat un întreg capitol acestei întâmplări de povestit întotdeauna cu evlavie și cu multă recunoștință. De aceea, vindecarea orbului din naştere este o parte instructivă a Evangheliei, mai ales că prin tâlcuirea ei se va face mai pe larg cunoscută deosebirea dintre noi şi Iisus, Cel Care Este Însuși Dumnezeu. Mulţi n-au ştiut şi nici nu vor şti până la sfârşitul lumii că Iisus este Dumnezeu, pentru că nu vor să ştie acest adevăr! Dar, vindecarea aceasta minunată a orbului din naştere face dovada dumnezeirii Lui şi-i arată omului marginile puterii şi ştiinţei sale. Până aici, ideea centrală a Pericopei Evanghelice este de a scoate în relief DUMNEZEIREA LUI IISUS HRISTOS, care este contestată de către unii din ignoranță, de către alții dintr-un fel de nihilism desuet! Dacă orbirea trupească este rea, de departe constatăm că orbirea sufletească este de-a dreptul extrem de periculoasă, deoarece orbul trupesc nu vede această lume, iar orbul sufleteşte nu va vedea viaţa cea veşnică.

Aceia care nu Îl cunosc pe Hristos,ca Fiul Cel întrupat al Lui Dumnezeu!
Oameni săraci cu duhul fiind, fără Hristos, unii trăim în monotonia şi îngustimea unei existenţe sărace și nu cunoaştem o cale şi o ţintă spre care să înaintăm (1 Ioan 2, 19). Dar, numai cu El, cu Acela Care este viaţa nemărginită şi nesfârşită, de care ne poate face parte şi nouă, înaintăm în viaţa aceasta. Dacă nu ne vom apropia sufletește de Iisus, ca Persoană care ne comunică viaţa nemărginită, nu putem înainta spre a-L împărtăşi dintr-o astfel de viaţă. În felul acesta, vom cunoaște Adevărul și nu mai socotim ca adevăr ultim lumea și devenirea lumii acesteia, ci pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Creatorul lumii şi al oamenilor, Mântuitorul tuturor celor care au fost, sunt și vor fi trăitori vremelnici, deschizătorul de Cale și eliberatorul sufletelor noastre de sub puterea morţii şi de perspectiva întunericului iadului. Să Îl cunoaștem pe Hristos ca o Lumină, ca fiind sensul pozitiv suprem al lumii şi al oamenilor. El este Adevărul din care sunt şi spre care sunt duse toate, chiar dacă mai auzim pe ici-pe colo, pe aceia care socotesc lumea aceasta ca ultimul adevăr al existenței noastre, pentru că ei sunt orbiți de întunericul unei “subculturi“ care se dorește ateistă sau antiteistă! Aceia care nu Îl cunosc pe Hristos, ca Fiul Cel întrupat al Lui Dumnezeu, nu vor vedea niciodată Lumina necreată! Fiecare dintre noi, dar și toți împreună, prezenți la biserică sau la mănăstire, chiar și acasă în fața icoanei Sale, să ne împărtăşim tot mai mult de iubirea desăvârşită şi de viaţa înviată ce ne-o comunică El, pentru că numai astfel putem înainta în iubirea sau în viaţa altora. Altfel, rămânem în egoismul nostru, în dispreţul faţă de alţii, fiindcă nu aflăm puterea să ne mişcăm spre unirea cu ei prin iubire, dacă nu înaintăm în unirea cu Hristos şi în viaţa fără sfârşit cu El. Îndepărtarea de Hristos, unită cu neiubirea semenilor devine stihia care ne ţine într-o agitaţie ce ne afundă și ne îndepărtează de noi înșine, rătăcindu-ne în întunericul de nepătruns al egoismului și al invidiei nemăsurate!

Acest orb din naștere, fiind vindecat, L-a mărturisit pe Iisus Hristos!
De aceea, a înainta în Hristos înseamnă a înainta pe calea care ne duce spre viaţă, calea văzută și nevăzută care se arată şi în relația de comunicare cu alţii. Hristos este calea spre viaţă, iar pentru acela care deslușește Lumina, Hristos înseamnă Calea adevărată spre Viaţa adevărată, fiindcă El este lumina adevărată. Știm că El a venit în lume ca lumină, în sensul de cale adevărată spre viaţa cea adevărată. De aceea, cu adâncă smerenie, împărtăşindu-ne tot mai mult de Duhul Său Sfânt, să nu mai umblăm în întuneric, ci în lumină, fiindcă Hristos e lumina cea adevărată, Viaţa fără de sfârșit. Mântuitorul nu lipseşte și nici nu trebuie să lipsească niciodată de lângă noi, mai ales că El urmăreşte cu multă dragoste necazurile noastre, fără ca noi să-L vedem, precum urmăreşte o mamă iubitoare paşii şovăitori ai copilaşului ei, din lumina privirii care mângîie și ocrotește. De aceea, nu e de mirare deosebirea dintre noi şi Iisus, dintre firea noastră părelnică și chiar nepăsătoare care face de multe ori abstracție de nefericiții acestei lumi! Când noi dăm să trecem cât mai nepăsători și cu mai multă indiferență pe lângă “bătuții de soartă” ai lumii acesteia, neputând răbda suferinţa lor, dovedim că nu avem inimă în faţa suferinţei și căutăm să fugim de propria noastră nimicnicie. Acest orb vindecat, neînvăţat şi modest, L-a mărturisit pe Iisus Hristos, a crezut că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii şi lumină pentru suflete, iar fariseii care se considerau învăţaţi, la vederea acestei minuni au orbit în sufletele lor. Ei au văzut că Iisus Hristos a redat orbului vederea, dar din cauza rătăcirii lor, nu au dorit să creadă, că El este Mesia! Dar, cât de fericit trebuie să fi fost orbul din naştere, pentru că Iisus Mântuitorul a deschis ochii lui, iar atunci când a văzut pentru prima dată lumina zilei, când şi-a văzut părinţii, iar în cele din urmă pe Hristos, pentru el începea o nouă viaţă. Acest om a simţit o bucurie şi mai mare, deoarece Domnul Hristos i-a luminat în acelaşi timp şi sufletul, iar el a crezut cu adevărat că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu!
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here