Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu care vindecă sufletul robit de patima bogăţiei!

98

Pericopa Evanghelică a Duminicii a XII-a după Rusalii se deschide înaintea minţii şi a sufletului nostru sub forma unui dialog real desfăşurat în culoarea vie a unui tablou semnificativ, oarecum specific unui context care se dovedeşte a fi nu numai al vremii respective, dar şi al tuturor veacurilor, petrecut între Hristos şi un tânăr nenumit, semn că oricine poate fi în locul său, pe tema câştigării vieţii veşnice.

Învăţătura duhovnicească ce se desprinde pentru noi, oamenii, constă în faptul că nu este atât de uşoară dobândirea desăvârşirii, mai ales că schimbarea în bine a firii noastre înseamnă o luptă cu noi înşine, dusă adesea cu multă întristare uşor egoistă. Uneori ne întristăm când Hristos, prin Evanghelie, ne cheamă să ne schimbăm viaţa în bine, să dărâmăm idolii lăcomiei şi ai mândriei ascunşi în inima noastră, ca să lăsăm în locul lor să răsară lumina şi iubirea Mântuitorului Cel milostiv, pentru că toate sunt cu putinţă celui care caută sincer viaţa veşnică şi cere în ajutorul său Harul Lui Hristos-Dumnezeu, Cel Care vindecă sufletul nostru robit de patima bogăţiei materiale!

“Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer…”!
În Evanghelia Duminicii acesteia, vom constata că Mântuitorul Iisus Hristos i-a spus mai întâi acestui tânăr că nu doreşte să fie numit “bun”, pentru că numai Dumnezeu întruneşte o asemenea calitate, iar în acest fel, Fiul Domnului ne arată mai întâi smerenia Sa, şi anume, că nu aşteaptă să fie lăudat întru deşertăciune, iar câtă vreme toată lauda I se aduce Lui, El o întoarce spre Dumnezeu-Tatăl. În altă ordine de idei, vedem că în comportamentul tânărului care-L numeşte pe Iisus “Bunule Învăţător”(Matei 19, 16) se poate citi nu numai un respect deosebit şi un comportament cuviincios, dar şi convingerea fermă că Mântuitorul ne învaţă nu doar prin înţelepciune, dar şi prin bunătatea Sa! Poate că tânărul din parabolă a auzit despre Iisus că a ajutat mulţi oameni să-şi schimbe viaţa, să se ridice din boală şi din păcate, dar acel tânăr, cu certitudine, simţea în Iisus şi o realitate dincolo de lumea aceasta imperfectă şi trecătoare, pe care o intuia câtuşi de puţin. De aceea, Îl întreabă pe Iisus: Ce să facă să dobândească viaţa veşnică? Şi e semnificativ faptul că un tânăr, iar nu un bătrân, a pus întrebarea aceasta! De aceea, Doamne, ferice de acel tânăr şi de toţi tinerii de atunci şi până astăzi, care recunosc pomul roditor al vieţii duhovniceşti şi al credinţei drepmăritoare, pentru că în ramurile sale răsare Lumina Duhului Sfânt şi binecuvântarea Sfintei treimi, o Lumină şi o Binecuvântare a Dumnezeului din noi, Calea căutării şi a dorinţei vieţii adevărate. Ferice de cel ce întreabă, caută, şi reuşeşte în rugăciunea lui, în ascultarea cuvântului Dumnezeiesc şi a întregii învăţături a Bisericii, să înţeleagă viaţa în deplinătatea ei, adică viaţa de veci! Posibil ca tânărul din parabolă să fie o raritate, pentru că nu era ca tinerii ceilalţi de seama lui, uşuratici, zburdalnici şi preocupaţi numai cu plăcerile lumeşti, ci era frământat de un gând mai înalt: gândul de a moşteni viaţa de veci şi de a-şi mântui sufletul. Din convorbirea cu Mântuitorul, mai observăm că el era evlavios şi cu frică de Dumnezeu, căci păzise din copilărie poruncile legii. Întreaga lui înfăţişare era destul de plăcută, chiar simpatică şi cuviincioasă în exprimare! Se pare că tânărul a cucerit îndată inima Domnului, căci Sf. Evanghelist Marcu spune că Mântuitorul s-a uitat ţintă la el şi i-a zis : “Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer; apoi luând crucea, vino şi urmează Mie”, dar când Mântuitorul îi cere să împartă averile sale săracilor, tânărul nostru pierde pofta de mântuire, căci a lăsat capul în jos, a întors spatele şi s-a dus întristat văzând cu ochii!

Toţi observăm că bogăţiile materiale sunt o piedică pentru mântuire!
Văzând reacţia tânărului nostru, ca un răspuns care ne poate caracteriza pe fiecare dintre noi, cei trăitori în străfundul egoismului nedefinit, Mântuitorul a spus cu destulă mâhnire smerită: “Cât de greu vor intra cei bogaţi în Împărăţia lui Dumnezeu”! Tânărul s-a întristat pentru că avea multe bogăţii şi i se părea o jertfă prea mare ceea ce i se cerea, iar noi putem desluşi, ce mare piedică pot fi bogăţiile şi plăcerile lumii materiale pentru orice creştin! Iar, ca să întărească înţelesul spuselor Sale, Mântuitorul a reflectat în auzul tuturor celor care vor să audă: “Mai lesne este cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăţia lui Dumnezeu”, ceea ce înseamnă că întotdeauna, cugetând mai adânc la aceste cuvinte, vom vedea cât adevăr se cuprinde în ele. Cu grijă, să purcedem a împărţi bogăţiile noastre în două grupe: bogăţiile materiale, vremelnice şi înşelătoare, pe de o parte, iar pe de altă parte, bogăţiile sufleteşti, veşnice şi mântuitoare. De cele mai multe ori, toţi observăm că bogăţiile materiale sunt o piedică pentru mântuire, pentru că în comparaţie cu numărul săracilor, cel al bogaţilor mântuiţi este mult mai mic, dar, de ce oare? Pentru că bogăţia îl face pe om să se mândrească, să se laude şi să devină neascultător şi meschin la glasul îndurerat al celor năpăstuiţi! Ca să nu mai vorbim şi de faptul că bogăţia materială îi dă bogatului posibilitatea de a-şi satisface toate poftele şi plăcerile trupeşti, din care decurg o mulţime de păcate. E lucru ştiut că Biserica trebuie să spună adevărul în ceea ce priveşte bogăţia şi dobândirea ei, pentru că nu se poate face avuţie, fără o cât de mică înşelătorie, fără nedreptate, fără camătă şi vicleşug la cântarul nevăzut al calculului meschin. Dar, vai de copiii şi de tinerii care moştenesc astfel de averi făcute prin multe nedreptăţi şi prin înşelătorii de tot felul!

Dacă această Pericopă Evanghelică a tânărului bogat o vom avea în conştiinţă
E bine să vedem şi să luăm aminte, care sunt bogăţiile noastre sufleteşti, pentru că orice creştin, fie bogat, fie sărac, poate să se îmbogăţească şi chiar să-şi facă o comoară în cer, dacă este atent şi-L iubeşte pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele său îl preţuieşte cu dragoste, ca pe sine însuşi. Creştinul poate să se îmbogăţească doar cu faptele cele bune, să aibă milă de semenul său care se zbate în lipsuri şi în suferinţă şi să nu neglijeze, mai ales pe cei ce stau în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi au sufletul robit de patima bogăţiei materiale! Mai ştim că sunt oameni “cultivaţi” care susţin că doar unele filosofii sociale şi mişcări politice au putut vorbi şi continuă să poată vorbi despre modul în care bogăţia schimbă structura socială şi degradează personalitatea omului, dar dacă cineva are posibilitatea şi are curajul să privească dincolo de suprafaţa lucrurilor şi să distingă sensurile din frazele declaraţiilor pompoase, indiscutabil, se va încredinţa că mulţi oameni vociferează nu atât din raţiuni de dreptate socială, ci pentru că ei înşişi nu se află în vârful piramidei şi sunt departe de cercul oamenilor bogaţi, al plutocraţiei flămânde şi însetate de bogăţii materiale. Poate că unii se mai află la nivelul cercurilor care critică un asemenea stil de viaţă, dar numai pentru “consum” şi pentru “politică populistă” încântă bucuriile ascultătorilor, pentru că sunt puţini cei care au curajul să spună tranşant că, totuşi, cea mai mare afurisire împotriva bogăţiei o conţine Sfânta Evanghelie, indiferent dacă şi această Pericopă Evanghelică a tânărului bogat, pe care o vom auzi în această Duminică în bisericile noastre, unii o vor aşeza în conştiinţele lor printre “cuvintele minunate” ale Domnului Iisus! Iar, noi trebuie să luăm aminte cu atenţie, pentru că Dumnezeiescul Învăţător, prin acest cuvânt al Său, a atins rana duhovnicească, morală şi socială care de-a lungul veacurilor îi chinuieşte pe bogaţii şi nebogaţii care şi-au lipit sufletul şi trupul de nimbul autodemolator al bogăţiei materiale!
Profesor, Vasile GOGONEA
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here