Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu care înviază duhul vieții și al credinței noastre

210

Poate ne întrebăm, atât cât ne îngăduie firea minții noastre iscoditoare, ca niște spirite luminate de harul sfințeniei pe care mărturisim că o avem, de ce este atât de minunată această Pericopă Evanghelică a Duminicii a 24-a după Rusalii, care vorbește despre Învierea fiicei lui Iair, mai ales că Dumnezeu, Cel Care înviază duhul vieții și al credinței noastre, se oprește pentru o clipă din periplul Său pământesc, pentru a desluși taina vieții și a morții în “deșertul de cenușă” al unei lumi care păcătuiește și înviază sau înviază și păcătuiește pentru a fi iertată! Dumnezeu Tatăl, împreună cu Fiul și cu Sfântul Duh, caută să afle cu ajutorul energiei necreate și nepieritoare, dacă avem credință cu adevărat și dacă ea ne călăuzește mereu pe Calea neverosimil de adevărată a vieții veșnice!

“«Copilă, scoală-te»! Şi duhul ei s-a întors și a înviat îndată”
În Duminica aceasta binecuvântată de Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir și a Sf. Dimitrie cel Nou, suntem chemați să reflectăm așa cum se cuvine asupra realităţii învierii, pentru că Dumnezeu, prin Învierea fiicei lui Iair, ne va întări în credința noastră, mai ales că atmosfera pe care o găsește Mântuitorul este o atmosferă pe care o întâlnim şi noi de atâtea ori astăzi! Iată că Evanghelia ne spune atât de elocvent: “Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit” (Luca 8, 52-53). Dar, oameni buni, dacă moartea este pentru toţi o realitate care provoacă plâns şi tânguire, se pare că realitatea învierii nu provoacă altceva decât râsul persiflant, deci, nu un râs al bucuriei, care ar fi normal întrucât învierea este bucurie, ci unul dispreţuitor, batjocoritor, ironic şi zeflemitor, plin de superficialitate și de mefiență! Cei care râd în acest fel, atunci când li se vorbeşte despre înviere, cred că odată cu moartea trupului s-a sfârşit totul, că viaţa pământească este tot ce avem şi că odată sfârşită aceasta, noi încetăm să mai existăm, intrăm în negura nefiinţei și veșnicului întuneric. Ei nu ţin seama de faptul că Dumnezeu, Creatorul Cerului şi al pământului, Cel Care “luând ţărână din pământ, a făcut pe om” (Geneză 2, 7) “după chipul şi asemănarea Sa”(Geneză 1, 26-27), cel care terminându-şi opera creatoare a constatat că toate cele pe care le-a creat erau foarte bune și conforme cu Voia Lui, se dovedește un Dumnezeu bun, care nu a creat pe om cu un scop oarecare, vremelnic și plin de incertitudini! Poate de aceea, Mântuitorul spune cu certitudinea Științei Sale că “n-a murit, ci doarme”, pentru că la El moartea este somn, şi toţi cei care mor sunt doar adormiţi în aşteptarea Învierii celei de-a doua! Așadar, Există Cineva în lumea aceasta mare, care atingând un suflet mort, îl aduce la viaţă, îi dă lumină și flacără, magnetism și electricitate, cu puterea vieţii! Este Cineva în adâncul şi largul mormânt al istoriei scrise și nescrise Care atingând un trup mort, îl face să se scoale, să umble și să vorbească! Noi trebuie să credem că fără Dumnezeu soarele și pământul, iarna şi primăvara, magnetul și electricitatea, ființă și neființă, cu tot ceea ce există pe lume ar fi un chip a ceva ce nu trăiește în sine, o umbră fără realitate, un vis fără condiționare conştientă și fără conștiință de sine stătătoare!

Suntem în lumea aceasta vremelnică și înșelătoare ca într-o vale a plângerii
Poate că nimic nu este mai dureros în lumea aceasta, decât să vezi plângerea părinţilor pentru unicul copil pe care îl răpeşte moartea din faţa ochilor lor, pentru că în acest fel se risipesc într-o clipă toate speranţele şi toate ostenelile lor, singura lor nădejde la bătrâneţe şi bucuria dragostei lor din tinereţe. Vedem că în această primejdie se afla casa fruntaşului sinagogii din Ierusalim de care ne vorbește Sfânta Evanghelie a Dumincii acesteia, pe numele său Iair, căci el avea o singură fiică de 12 ani, pe care moartea i-o răpise fără veste. Poate că și noi suntem în lumea aceasta vremelnică și înșelătoare ca într-o vale a plângerii, a tânguirii, fiindcă în toate zilele vedem cum nemiloasa moarte scurtează firul vieţii la tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei şi copii, necăutând la faţa nimănui o clipă de îndurare. Nimic nu vedem mai des decât moartea şi totuşi nimic nu credem mai cu anevoie decât moartea, ca fenomen implacabil! Recunoaştem că suntem muritori, dar trăim și ne amăgim în aşa fel, ca şi cum am fi nemuritori! Dar ne înşelăm amarnic, fiindcă noi trăind şi murind în păcate, ne alegem cu o pagubă îndoită: pierdem nădejdea şi nu mai câştigăm nici mântuirea. Dacă nu crezi când vezi frumuseţea în mormânt şi nici atunci când calci peste mulţimea mormintelor, apoi să ştii că ai cu adevărat inima împietrită şi nu vrei să-L crezi pe Dumnezeu care spune că tu, omule, vei muri cândva! Din păcate, crezi în amăgirea diavolului care-ţi şopteşte în fiecare clipă că nu vei muri! Poate că dragostea cea mare pentru viaţă ne face să nu ne mai amintim de moarte, dar veniţi să vedem în cimitir mormintele pline de întuneric, oseminte de oameni şi înţelegeţi că există moarte cu adevărat, că așa cum se veştejeşte floarea, aşa se va veşteji şi floarea vieţii noastre trecătoare! Pentru mulți dintre noi, învierea morţilor şi viaţa veşnică sunt parte a ceea ce credem: “Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie”! Așadar, știind ce se va întâmpla cu noi după moarte, vom dori să ne pregătim mai bine pentru viaţa viitoare. Dar, deşi recunoaştem că suntem toți muritori, trăim adesea ca şi cum am fi nemuritori. Dragostea cea mare pentru viaţă ne face să nu ne mai amintim de moarte. Ne lăsăm la fel de uşor amăgiţi de diavol, așa cum au făcut protopărinţii noştri Adam şi Eva, atunci când diavolul le-a spus că nu vor muri. Dar moartea nu ţine seamă de nimic şi de nimeni, nici de împărat, nici de viteaz, nici de bătrân şi nici de copil, nici de bogat şi nici de sărac, căci toţi şi toate cad pradă morţii celei neiertătoare!

Dumnezeu este ultima instanță, dar și prima, la care trebuie să apelăm
Evanghelia celei de-a 24-a Duminici după Rusalii ne dovedește că de peste două mii de ani, lumea nu s-a schimbat mai deloc în ceea ce privește căutarea minunii și a vindecării, pentru că și astăzi dorim o minune, dorim să se petreacă ceva incredibil în viața noastră, cu totul dumnezeiesc sau dorim să scăpăm de o tumoare malignă, de o insuficiență la rinichi sau avem nevoie de un transplant de inimă. Tocmai de aceea, căutăm donații și donatori, sponsori, oameni de bine, care să ne ajute pentru operație sau chiar ne dorim o minune, o imensă minune, ca mama, soția, bunica, soțul, copilul, vărul, prietenul, duhovnicul sau un alt apropiat să nu ne moară, pentru că îl considerăm cel drag, cel iubit! Iar atunci când căutăm chiar minunea pentru cineva iubit, mulți ne asemănăm lui Iair, mai marele sinagogii, care nu s-a mai uitat la faptul că Învățătorul este opusul său “ideologic”, a trecut peste toată mândria și ipocrizia lui, din dragoste pentru fiica sa, cerându-I ajutorul! Pentru că este vorba deopotrivă de vindecare și înviere, constatăm că s-a apelat la Hristos Dumnezeu ca la ultima instanță. Iar Dumnezeu este ultima instanță întotdeauna, cât și prima, la care trebuie să apelăm cu deplină încredere! Numai că noi apelăm, cu precădere, doar la final, pe patul morții sau la sfârșitul vieții și nu de mici, nu de la vârsta tinereții! Dar, nu ne întrebăm, de ce? Pentru că suntem prea puțin evlavioși, avem prea puțină credință și demnitate în ceea ce facem! De aceea, din fariseism sau din superficialitate, noi tot amânăm pocăința, mersul la Biserică, spovedirea, împărtășirea cu Domnul, schimbarea, cumințirea noastră cea mult așteptată, dar vrem să ni se facă minuni, vrem să trăim bine și Dumnezeu să nu ne lovească deloc cu vreo boală, cu vreun incendiu, cu vreo moarte prematură în familie!

Cea mai mare orbire a lumii este că nu se pregăteşte pentru ceasul morţii
Avem aici un exemplu concret, al fiicei lui Iair, care după cei 12 ani de chin și de răbdare, după ce mai marele sinagogii văzuse cât de neputincioasă e știința medicală în cazul ei și după ce se maturizase enorm de mult, se apropie de Domnul și se umple de puterea vindecării și a iertării Lui. Sfântul Evanghelist Luca vorbește despre această minune, tocmai pentru ca să ne arate că harul dumnezeiesc ne demonstrează că oricine am fi noi, oricine credem că suntem la un moment dat, oricât de învăţaţi am fi, noi nu vom putea şti timpul, locul sau felul morţii noastre niciodată. Cea mai mare orbire a lumii este că nu se pregăteşte pentru ceasul morţii. La toate se gândeşte omul, de toate are grijă, se interesează de tot ce priveşte viitorul lui, de avere, de moştenire, de planuri, de fel de fel de afaceri, de însuratul şi măritatul copiilor, al nepoţilor, al nepoatelor, doar la modul cum îl va găsi moartea uită să se gândească bietul muritor! Poate că a muri creştineşte, nu înseamnă să te gândeşti la moarte abia atunci când ea bate la uşă, ci, trebuie să te gândeşti şi să te pregăteşti mai dinainte! De obicei, omul moare aşa cum trăieşte, iar pregătirea pentru moarte nu constă în planuri, ci în fapte hotărâte și clar conturate! Dar, dacă moartea ne va găsi pregătiţi creştineşte, vom fi fericiţi pentru că am trecut de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, unde ne aşteaptă Împăratul şi Mântuitorul Iisus Hristos, ca să ne bucurăm cu El, în veşnicie. Învierea pilduitoare a Lui Iisus ne dă certitudinea că nu numai sufletul îşi va găsi în acea viaţă de dincolo fericirea deplină pe care aici nu a putut-o afla, ci însuşi trupul nostru, supus morţii şi descompunerii, va învia prin puterea Lui Iisus cel Înviat, Biruitorul morţii. Prin urmare, fiecare dintre noi să trăim în această certitudine dată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că moartea este doar somnul din care ne vom trezi la viaţa fără sfârşit, Crezul care ne aduce plenitudinea fericirii. Dacă vom fi pătrunşi, chiar însufleţiţi de acest gând în toate acţiunile noastre, fiecare vom descoperi rostul adevărat al acestei vieţi şi preţul ei pentru veşnicie. Lumina credinţei în înviere ne dă tărie în suferinţa prin care trecem de multe ori, convinşi că aceasta, purificându-ne, cu adevărat ne pregăteşte pentru Cer, precum ne asigură Sfântul Apostol Pavel: “Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, glorie veşnică covârşitoare, neprivind noi la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Corinteni 4, 17-18)! Dumnezeu este Cel Care înviază duhul vieții și al credinței noastre, Cel Care este Lumina, și Adevărul, și Viaţa, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, iar cel ce-şi petrece viaţa în frică de Dumnezeu, în frică de Dumnezeu îşi dă sufletul. Această pregătire nu constă în planuri, ci în fapte hotărâte, iar noi trebuie să învățăm să ne dezlipim încet-încet de tot ceea ce ne face robi ai lumii acesteia! Iar dacă moartea ne va găsi pregătiţi creştineşte, fericiţi vom fi pentru că am trecut de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, unde ne aşteaptă Împăratul şi Mântuitorul Iisus Hristos, ca să ne bucurăm cu El în veşnicie!
Profesor, Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here