Lumina, şi Adevărul, şi Viaţa – Dumnezeu a prefigurat destinul pământesc al Fiului Său!

113

În Duminica de după Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, Pericopa Evanghelică ne reaminteşte despre evenimentele petrecute după acest eveniment dumnezeiesc unic în istoria omenirii, care s-a petrecut “la plinirea vremii”, poate într-un mod mai puţin spectaculos de cum s-ar fi aşteptat unii dintre conducătorii vremii, ci într-o simplitate absolută!

Chiar martorii acestui moment unic în istoria lumii, când Dumnezeu Însuşi S-a pogorât între oameni ca om întrupat, nu au fost nici împăraţi, nici învăţaţi, nici căpetenii, ci doar nişte oameni simpli, păstori din valea Betleemului şi cei trei Magi.

“Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt”!
Ca să înţelegem că Dumnezeu a prefigurat destinul pământesc al Fiului Său, iată, aflăm că după ce Irod a dat poruncă să fie tăiaţi toţi pruncii din Betleem, îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif, zicându-i: “Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt”. Şi a fugit în Egipt Născătoarea de Dumnezeu cu Pruncul şi cu Iosif, din două motive: mai întâi, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”, iar în al doilea rând, ca să se închidă gura slobodă a ereticilor clevetitori, deoarece, dacă Maica Domnului n-ar fi fugit cu Pruncul în Egipt şi ar fi fost prins Pruncul şi ucis, atunci s-ar fi împiedicat mântuirea oamenilor! Iar dacă ar fi rămas în Palestina şi n-ar fi fost ucis de Irod, şi ar fi scăpat tocmai pentru ca să se poată împlini mântuirea oamenilor, atunci mulţi ar fi socotit că a purtat o nălucă de trup şi nu trup adevărat, iar ereticii fără de Dumnezeu şi detractorii ar fi îndrăznit să zică: “Dacă ar fi purtat trup, ar fi fost ucis de sabie, iar dacă n-a fost ucis, înseamnă că nălucire este naşterea Lui”. Pentru aceasta a fugit în Egipt, ca să se risipească “ceaţa idolilor”, mai ales că Mântuitorul s-a întrupat ca să mântuiască lumea! Evident, că dacă au fost destui oameni care s-au bucurat de naşterea Pruncului dumnezeiesc, au fost şi unele firi cu mintea rătăcită care nu s-au bucurat, ci, dimpotrivă, aveau să-I dorească pieirea, aşa cum a fost cumplitul rege Irod, cel care avea să râmână pe veci în istorie ca despotul care a vrut să-L ucidă pe Domnul Iisus. În nebunia lui, Irod a văzut în Pruncul Sfânt un rival de neacceptat la tronul său pământesc, un pretendent periculos, iar atunci când Magii i-au explicat profeţiile din Vechiul Testament, el nu s-a gândit nici o clipă ca ar putea fi martorul celui mai de seamă eveniment din istoria lumii, ceva la care strămoşii săi doar visaseră. Iată că în locul bucuriei, în inima tiranului s-a încuibat dorinţa cumplită a uciderii Pruncului Iisus, crezând că se va putea folosi de buna credinţă a Magilor ca să ajungă la El. Dar îngerul Domnului a vegheat neîncetat şi i-a abătut pe Magi pe un alt drum, cu toate că nebunia lui Irod nu s-a oprit aici, fiindcă el a poruncit să se declanşeze cel mai cumplit genocid al copiilor din istorie: uciderea pruncilor din Betleem şi împrejurimi! E vorba despre un eveniment greu de a fi descries în cuvinte, mai ales că sânge nevinovat de copii a curs fără niciun sens şi fără vreo justificare.

Şi a fugit în Egipt Născătoarea de Dumnezeu cu Pruncul şi cu Iosif!
Vedem că şi de această dată, Arhanghelul a îndrumat Sfânta Familie spre scăpare, prin fuga într-o ţară străină. În acest fel, Familia Sfântă s-a salvat de mânia lui Irod, prin grija Bunului Dumnezeu! Numai că, supărat că nu i-a reuşit planul criminal, Irod avea să semene multă moarte în toate hotarele Betleemului. Evenimentul avea să fie consemnat de contemporani ca o mare oroare, de ordinul miilor de copii ucişi cu atâta cruzime. Indiferent care va fi fost adevăratul număr al pruncilor ucişi, rămâne durerea sfâşietoare unor mame care şi-au văzut copiii ucişi din porunca unui tiran ce avea să moară în chinuri grele, după atâtea fapte inumane de care s-a făcut vinovat, astfel că a rămas în istorie doar pentru faptul că I-a dorit moartea Pruncului Iisus şi pentru că a omorât o mulţime de copii nevinovaţi! Mai notăm că în ziua de 29 decembrie a calendarului nostru sunt pomeniţi pruncii ucişi din porunca lui Irod, iar aceste suflete nevinovate au prefigurat, la rândul lor, sacrificiul martirilor Bisericii. Fuga în Egipt avea să marcheze doar începutul vrăjmăşiei unor indivizi făţarnici şi nemiloşi faţă de Mântuitorul Iisus Hristos, iar pe tot parcursul existenţei Sale în această lume pământească, Fiul Domnului avea să se lovească de multe respingeri, de ură, de neînţelegere, de o duşmănie neîmpăcată şi greu de înţeles. Totodată, să mai reţinem că mulţi dintre Părinţii Bisericii au subliniat faptul că întreaga istorie a poporului Israel avea să prefigureze destinul pământesc al Fiului lui Dumnezeu, deoarece în Persoana Mântuitorului se concentrează întregul trecut istoric al acestui popor pe care Dumnezeu l-a ales pentru pregătirea mântuirii oamenilor. Se cunoaşte că în timpul patriarhului Iosif, israeliţii au plecat în Egipt pentru a se salva de la foametea nimicitoare, iar în timpul sângerosului rege Irod, Sfânta Familie a fugit în Egipt pentru a-L salva pe Pruncul Sfânt de la moarte. De acolo, din ţara robiei strămoşilor Săi, Iisus avea să se întoarcă în Pământul făgăduinţei, în locul unde trebuia să împlinească opera sa mântuitoare. Poate, de aceea avea să fie asemănat cu Moise, marele Profet al lui Dumnezeu, numai că el a fost un conducător şi eliberator doar pentru poporul Israel, pe când Mântuitorul Iisus avea să fie Conducător şi Mântuitor al lumii întregi! Chiar profetul Moise a fost acela care L-a prefigurat pe Mesia, Mântuitorul omenirii, iar exodul avea să însemne întoarcerea din Egipt a Fiului lui Dumnezeu. Noi desluşim după atâtea veacuri că nimic din tot ceea ce s-a petrecut nu a fost o simplă şi banală întâmplare, pentru că, aşa cum Însuşi Fiul Domnului avea să sublinieze mai târziu, în persoana Mântuitorului s-au împlinit cu desăvârşire toate profeţiile Vechiului Testament.

Fiul Lui Dumnezeu vine în chip de prunc şi ca o întrupare deplină!
Aprofundând cumva demersul analitic, vedem că-i o grea încercare pentru mintea omenească de a înţelege minunea Naşterii Mântuitorului, ea fiind mai presus de puterile limitate ale firii noastre, ale celor sceptici, cu sufletul trufaş, cărora li s-a părut o absurditate, iar “poporului ales”, purtător al făgăduinţelor mesianice, o dezamăgire, fiindcă nu şi-a luat asupra sa rolul politic de eliberator de sub stăpânirea romană şi în felul acesta se poate explica la modul simplist faptul că Iisus a fost întâmpinat cu împotrivire şi ostilitate când “Întru ale Sale a venit şi ai săi nu L-au primit (Ioan 1, 11). Ca un fapt îmbucurător, să reţinem că de peste două mii de ani, Învăţătura Mântuitorului s-a răspândit cu o repeziciune fără seamăn, între toate neamurile, iar acolo unde a pătruns, ca prin minune a transformat toate obiceiurile păgâne, pentru că o viaţă înnoitoare a început în lume, de la bordeiele săracilor până la palatele bogaţilor, iar tot ce lumea de azi are mai valoros sub raport etic şi cultural, se datorează în cea mai mare măsură creştinismului. Cu amărăciune constatăm că Mântuitorul n-a fost înţeles în scurtul Său popas făcut pe pământ, pentru că s-au găsit şi neoameni care L-au urât şi cu orice preţ au căutat să-L răpună, chiar dacă li s-au încurcat în mod lamentabil socotelile meschine. De multe ori, simţim prin credinţa din sufletul nostru, prin Dumnezeul care sălăşluieşte în firea noastră, că Fiul lui Dumnezeu vine în chip de prunc şi ne impresionează ca o întrupare deplină a nevinovăţiei, pentru a face din starea de pruncie spirituală condiţia cea mai de preţ a renaşterii oamenilor şi a primirii lor în împărăţia cerurilor.
În fiecare zi, la orice sărbătoare, Fiul Lui Dumnezeu, coboară printre noi, oamenii, în chip de prunc, pentru a ne face mai pilduitoare viaţa Sa trăită în duhul nevinovăţiei, al iubirii curate şi al facerii de bine, al iertării şi al dăruirii totale pentru fericirea semenilor, pildele Sale dovedindu-se tot atâtea virtuţi care pecetluiesc nevinovata pruncie spirituală. La cumpăna dintre ani, păşind spre tărâmul unui 2013 mai rezervaţi şi mai reticenţi, vedem că Dumnezeu a prefigurat destinul pământesc al Fiului Său, iar simpla rostire a numelui Iisus, care nu e atât de simplă pe cât pare, întăreşte şi înalţă milioane de creştini şi tot atâtea inimi care Îl cheamă cu înfrigurare, de la leagănul pruncilor până la patul de moarte. El este Calea care luminează şi îndrumă viaţa noastră cu înţelepciunea şi belşugul bunătăţii Sale, călăuzindu-ne paşii pe cărările mântuirii!
Profesor, Vasile GOGONEA
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here