Lumina, Adevărul şi Viaţa – Dumnezeu înviază sufletul omului din moartea păcatului!

361

În Pericopa Evanghelică a Duminicii a cincea după Paști, ca printr-o minune simțim că ne descoperim soarele bucuriei sub razele binefăcătoare şi pline de lumină dumnezeiască ale marelui praznic al Învierii Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, deoarece Evanghelistul Ioan vine să ne prezinte o nouă înviere, dar nu una trupească, ci una sufletească, o înviere din moartea păcatului a Femeii Samarinence.

De departe, deslușim că ne apare icoana acelei femei care, Cunoscându-L pe Domnul Iisus, ca printr-o minune s-a făcut cea dintâi misionară a Lui. Este o “lecție” din care putem desprinde o serie de învățături despre faptul că Dumnezeu este DUH, adică Fiinţă pur spirituală, nematerială, şi că închinarea sau adorarea pe care le datorăm Tatălui Ceresc trebuie să fie potrivite Ființei Sale, având un caracter preponderant spiritual, pornind de la premiza că înaintea Lui Dumnezeu toți suntem egali și înfrățiți întru credință!

“Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”!
Evanghelia acestei Duminici ne spune că Mântuitorul se afla în drum spre Galileea, traversând Samaria, fără a ocoli această provincie, aşa cum orice iudeu zelos în respectarea prescripţiilor iudaice ar fi făcut-o, deoarece Talmudul făcea precizarea că “o bucată de pâine dată de un samarinean iudeului este mai necurată decât carnea de porc”. În mod firesc, ne punem întrebarea: de ce această atitudine a iudeilor faţă de samarineni? Cu mult timp înainte, după moartea regelui Solomon şi împărţirea regatului în două, regele Sargon al Asiriei cucerea Regatul de Nord al lui Israel, în anul 722 î. Hr., ducându-i pe evreii de aici în robie. Iată că au rămas atunci în propria lor ţară foarte puţini evrei, care în scurt timp s-au amestecat cu coloniştii sirieni. În acest fel, a luat naştere un popor nou, cel samarinean, care păstra şi multe influenţe păgâne, cum ar fi idolatria. Mai târziu, după întoarcerea evreilor din robia babiloniană, samarinenii doresc să participe şi ei la reconstrucţia Templului din Ierusalim, dar sunt refuzaţi de iudei, pe considerentul că sunt un popor “amestecat”, fiind oameni ce s-au înstrăinat de la adevărata credinţă mozaică. Şi, în cele din urmă, doresc a avea templul lor propriu, şi îl ridică pe muntele Garizim. Mai mult, “însuşi Decalogul este modificat, astfel încât chiar una din cele zece porunci să exprime exigenţa închinării pe muntele Garizim”. Şi, ca şi cum aceste tensiuni n-ar fi fost îndeajuns, iudeii numesc capitala Samariei, nu Sichem, ci Sihar, ceea ce însemna “beţie” sau “beţivăneală”, poate ca un pretext de nestinse și aprige tensiuni între iudei şi samarineni. În aceste împrejurări, Mântuitorul vine în Samaria, vorbeşte cu samarinenii, iar evangheliile ne oferă chiar exemple pozitive de samarineni, pentru că unul din cei zece leproşi, care se întoarce şi-I mulţumeşte Mântuitorului, este samarinean, dar mai avem și pilda samarineanului milostiv, în care nu preotul şi nici levitul, care deşi sunt iudei, nu binevoiesc să-şi arate mila faţă de cel căzut între tâlhari, ci, tocmai samarineanul se dovedește un exemplu pilduitor, pentru a înlătura astfel de prejudecăţi, care n-au ce căuta în mintea unui ucenic care vrea să-I urmeze. În altă ordine de idei, să reținem că rolul activităţii publice a Mântuitorului era că “Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii” (I Ioan 4, 14), “căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Matei 18, 11).

Femeia vine să scoată apă, iar Mântuitorul îi cere: “Dă-Mi să beau”!
Iată de ce Mântuitorul intră în Samaria şi se opreşte la Fântâna lui Iacov, un loc ce ne aminteşte de marele patriarh al Vechiului Testament, în egală măsură cinstit atât de iudei, cât şi de samarineni. Deci, Iisus Mântuitorul era obosit, flămând şi însetat, aşteptând pe cineva lângă fântâna lui Iacov. În tot acest timp, ucenicii Săi intraseră în cetate pentru a cumpăra ceva de mâncare. Dar Mântuitorul nu pe aceştia îi aştepta, ci pe o femeie samarineancă ce venea să scoată apă din fântână, mai ales că El aştepta Cuvântul să împlinească porunca: “Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34). Iar, în timp ce Mântuitorul aştepta la fântână, o femeie samarineancă vine să scoată apă. Mântuitorul îi cere: “Dă-Mi să beau” (Ioan 4, 7). Întreaga convorbire a Lui Iisus cu femeia samarineancă va constitui punctul de plecare al Universalismului creștin, iar mai târziu, Sfinţii Apostoli au urmat pilda Mântuitorului străbătând din nou căile Samariei, precum şi altele mai îndepărtate, între popoarele păgâne, răspândind noaua credință! Să ne gândim numai la marele misionar care a fost Sfântul Apostol Pavel, cel care a lămurit atât de limpede universalismul învăţăturii creştine, precum şi egalitatea şi frăţietatea între oameni şi popoare, prin cuvintele: “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus”, iar în Pericopa Evanghelică a Dumnicii a cincea după Înviere sunt de o importanţă covârşitoare cuvintele Mântuitorului adresate femeii samarinence: “Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care-l ai acum, nu îţi este bărbat” (IOAN 4,17-18).

Cei cuprinşi de păcat să se oprească, așa cum a făcut Femeia Samarineancă!
De aici rezultă că femeia nu trăia tocmai după legile lui Dumnezeu, ci în concubinaj, sau în preacurvie. Păcatul preacurviei se săvârşeşte atunci când unul dintre soţi părăseşte pe celălalt de care este legat prin Sfânta Taină a Căsătoriei, împreunându-se cu altul străin, mai ales dacă unul sau amândoi sunt căsătoriţi. De asemenea, preacurvesc şi aceia care trăiesc în concubinaj în faţa lumii, necununaţi bisericeşte, iar aceştia se canonisesc cu oprirea de la Sfânta Împărtăşanie timp de 15 ani. Cei cuprinşi de acest păcat să se oprească la timp, cum s-a oprit femeia samarineancă, doar ca să nu-şi atragă mânia lui Dumnezeu asupra lor, iar apoi să alerge la slujitorul lui Hristos, preotul, pentru ca în scaunul de spovedanie să-şi mărturisească păcatul, lepădându-se definitiv de el. Orice relaţie conjugală în afara cununiei bisericeşti, chiar dacă eşti căsătorit la starea civilă, tot preacurvie se numeşte, şi Doamne fereşte, să te prindă moartea într-un astfel de păcat, căci şansele de mântuire sunt extrem de mici sau poate inexistente. Din aceeași Pericopă Evanghelică desprindem un alt principiu fundamental al învăţăturii creştine privitor la egalitatea femeii cu bărbatul, deci un principiu modern care ține de ceea ce noi numim esența democrației! Se cunoaşte starea de umilinţă şi decădere a femeii în lumea antică păgână, unde poligamia era în floare, femeia era sclava bărbatului care avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra ei şi asupra copiilor ei. În legea iudaică, deşi situaţia femeii era mai blândă, totuşi ea atârna de bunul plac al bărbatului, care putea oricând să-i dea “carte de despărţenie”. Iată că, odată cu venirea lui Hristos-Mântuitorul în lume, starea femeii s-a schimbat radical, iar din sclava bărbatului şi din fiinţa dispreţuită, Hristos-Domnul o ridică la starea de deplină egalitate cu bărbatul, o reabilitează ca fecioară, soţie şi mamă, ca să nu mai vorbim de faptul că sfânta căsătorie este binecuvântată de Dumnezeu şi ridicată la treapta de Taină Sfântă.

Iisus ne spune: “Oricine va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta”!
De altfel, de la Maica Domnului încoace, femeia creştină a dovedit ce zestre nobilă şi sfântă i-a dăruit Dumnezeu şi ce misiune divină i s-a încredinţat! Dumnezeu-Cuvântul ne cere să ne unim fiinţa noastră cu El, în continuarea jertfei Sale de pe altarele bisericilor. Omul, înainte de Hristos, nu-şi dădea fiinţa sa lui Dumnezeu, când se închina, ci dădea o parte din bunurile sale exterioare, dar lui Dumnezeu îi este mai scump sufletul nostru, inima noastră, fiinţa noastră. Mai mult dăruiește omul lui Dumnezeu prin sufletul său, decât prin anumite lucruri exterioare ale sale. Iar prin aceasta, Domnul Hristos a adus oamenilor o nouă uşurare în închinarea ce o aduc lui Dumnezeu. Este o uşurare care face şi ea cu putinţă închinarea în orice clipă şi în orice loc. Hristos ne-a scăpat de drumuri şi de cheltuieli mari, pentru ca să-I aducem închinare, dar, în schimb, ne cere să ne dăruim fiinţa noastră întreagă, iar aceasta este spre cel mai mare folos al nostru, căci Dumnezeu Se sălăşluieşte astfel în toate ungherele fiinţei noastre, curăţind-o de gândurile şi faptele urâte şi întărindu-ne spre cele bune, adică sfinţindu-ne sufletul nostru! Poate știm că trăim în mileniul al treilea creștin, iar cei două mii de ani de creştinism nu au trecut în van, pentru că sunt mulţi cei care au băut pe săturate din această apă dăruită de Iisus Mântuitorul! Tocmai acelora le spune: “cei ce vor bea din apa pe care eu voi da-o, nu vor mai înseta niciodată, ba, apa pe care eu o voi da se va preface în el izvor de apă ce ţâşneşte spre viaţa veşnică”. Mai sunt însă unii care refuză această apă, doar pentru a se adăpa de la şiroaiele pseudo-culturii post-moderne, dar tocmai acestora Iisus le spune: “Oricine va bea din apa aceasta, iarăşi va înseta”. Mântuitorul o învaţă prin aceste cuvinte pe femeia samarineancă, iar prin ea și pe noi toţi, că nu locul contează când se aduce închinare lui Dumnezeu, ci modul în care se aduce prinosul credinței. A spune că numai într-un anumit loc se poate aduce închinare Lui Dumnezeu înseamnă a socoti că Dumnezeu este numai în acel loc, deci, că Dumnezeu este mărginit şi trupesc. Tocmai de aceea, Mântuitorul Iisus îi spune femeii că Dumnezeu nu este trup, ci Duh, şi de aceea nu Se află numai într-un singur loc, ci pretutindeni, fiindcă El oriunde ne aflăm, El ne poate auzi şi primi rugăciunea!
Profesor Vasile Gogonea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here