În data de 12 august 1976, Pompiliu Marcea, profesor universitar şi critic literar cu ceva “state” în domeniul literaturii, predă la Editura Eminescu, după multe şovăieli şi reţineri a unui bogat şi voluminos material despre care ne propune să zăbovim un pic şi să revedem o nouă viziune asupra operei lui Mihail Sadoveanu, lucru făcut cu profesionalism, bine meşteşugit, din anumite considerente, implicând alte unghiuri al critici constructive, pe baze ştiinţifice si având în vedere reevaluarea operei lui Sadoveanu.
Această lucrare s-a tipărit în 4 400 exemplare broşate, coli de tipar 28,25, lector fiind Viorica Petrovici, iar cartea s-a tipărit la prestigioasa Intreprindere poligrafică ,, 13 Decembrie 1918’’, Bucureşti, Republica Socialistă România, şi cotinand 440 pagini. ( Oare, mai există aceaste întreprindere poligrafică?,s.n.)
Cartea se deschide cu un motto, demn de reţinut:,, Părinţilor mei, care nu mai sunt’’.
În argumentul cărţii, autorul ne face şi ne îndeamnă să reţinem o afirmaţie pe care, criticii o uită mereu: “Elementul principal, primar şi materia adâncă a literaturii este, totuşi, omul. Iar piatra de încercare a vocaţiei unui scriitor este sufletul şi destinul uman şi nu altceva’’. Adevăruri de care trebuie să ţinem seama. Numai oamenii care au lăsat dâră şi au schimbat epoci în istorie se pomenesc şi se proslăvesc, din veac în veac. În rest, pe ceilalţi muritori îi pomenesc, cei vii, la capătul mormântului, din când în când, după care se uită. Literatura este un prilej de a aduce în faţa cititorului o lume bulversată, o lume cu probleme imediate, o lume care se uită, oamenii pier prea repede, eroii apar şi dispar: trecem prea uşor peste natura gândirii şi mentalităţii celor care fac să perpetueze această lume. O lume care nu este formată numai din savanţi, politicieni, artişti, scriitori, bogaţi, ci, şi din acei indivizi care mai posedă încă instinctual primar al supraveţuirii.
Pompiliu Marcea, în această carte reuşeşte să ne demonstreze că a încercat să abordeze problema umanităţii din opera lui Sadoveanu pornind de la un “anume scepticism faţă de tehnicismul unei părţi a criticii actuale( vezi anii 70) care, judecând operele scriitorilor, mai vechi sau mai noi, insistă disproporţionat asupra compoziţiei, viziunii asupra naturii, meşteşugului, etc. şi mai puţin asupra oamenilor. Actul critic deviază astfel, devenind o nevinovată diversiune intelectuală, ratând obiectul şi finalitatea ce-l ,,definesc’’. Acestea fiind zise, se pare că abordarea propusă are un suport al construcţiei în paralel, dar şi a unei intersecţii cu alte literaturi sau opere de scriitori. Şi, dacă Dumnezeu a început lumea, creându-l pe Adam, mai apoi pe Eva, Pompilu Marcea începe şi deschide cartea cu “FEMEI’’, bineînţeles din opera lui Sadoveanu. “Femeile’’ lui Sadoveanu sunt numeroase, nenumărate, de vârste diferite, temperamentale, aflate pe trepte sociale diferite, de o frumuseţe fizică, morală şi intelectuală deosebită, senzuale, geloase, ipocrite, egoiste,-mai tot ce are un om, o fiinţă umană şi ce poate degaja aceasta, în acest sens. Sunt de genul sau din categoria Antigonei, Fedrei sau Xantipa, se pot asemui cu Lady Macbeth, Elena din Troia, Desdemona, Galateea, Beatrice şi Laura, Anna Karenina, Madame Bovary, Sonia Marmeladoff, DULCINEEA, Eva sau Elose din “O tragedie americană’’, a lui Dreisser. Poartă nume diverse şi “sunt tinere între 15 şi 60 de ani’’; nume care-l consacră pe Sadoveanu, si amintim, aici, doar câteva: Chiva din “Păcat boieresc’’, Marga- ţiganca din “Fântâna dintre plopi’’, Sultana din ,,Cozma Răcoare’’, rudăreasa Raruca din “24 Iunie’’, Aniţa cea frumoasă de la Hanul Aniţei, ( Povestea lui Petrişor), Candachia din “Fraţii Jderi’’,- este, de fapt, cel mai interesant personaj, cea mai “izbutită femeie’’ din opera lui Sadovenu, apoi continuând cu Dafina, Jupâneasa Ana, ori Ilisafta, Maruşca-cea mai seducătoare femeie din trilogia “Fraţii Jderi’’. Adela din “Tinereţe’’, Natalia Graur-cea care se sinucide, din “Tu n-ai iubit!’’. Putem continua cu frumoasa călugăriţă , sora Megaluza din “Poiana ţigăncii’’, Kivi Mavrocosti din “Nopţi de Sânziene’’, Irina Dascălului din “Cântecul Amintirii’’, Irinuţa din ,, Balaurul’’, Zenobia din “Cotitura’’, Măriuca din “Codrul’’. Pot fi enumerate cu duiumul. Opera lui Sadoveanu este o operă de dimensiuni ciclopice şi reprezintă cel mai complex şi mai bogat univers spiritual din întreaga literatură română şi unul dintre cele mai de preţ din literatura europeană şi chiar mondială.
Redăm, aici, un scurt dialog – viu şi sănătos, am zice! – între Aniţa şi bătrânul judecător, din “O istorie de demult’’, privind o mărturisire cutremurătoare:
– Spune, Aniţă, dar spune drept, ai omorât tu pe bărbatul tău?
– Vă sărut dreapta, cucoane, l-am omorât.
– Şi de ce l-ai omorât? Ce ţi-a făcut?
– L-am omorât, boieri dumneavoastră, că nu mai puteam trăi cu dânsul. Mie mi-era altul drag’’, dialog de o sinceritate debordantă, de o frumuseţe deosebită,- cum de alfel era şi Aniţa- care pe lângă frumuseţe mai desprindem şi o anumită ferocitate izvorătă dintr-un egoism primitiv, instinctual.
Este bine sau este de preferat, ca oricare, dintre noi să ne aplecăm puţin şi să mai lecturăm, din când în când şi poveştirile nestemate ale lui Sadoveanu, iar dacă ai răbdare, poţi să desprinzi frământările oamenilor moldoveni, de demult, din romanele sale. Vom găsi o anumită refulare şi chiar o statornicie a sentimentelor, un echilibru interior, o stabilitate psihică, care ţi-o dă cititul. Numai de încearcă!
Şi, despre femeile lui Sadoveanu am putea depăna multe, am putea scrie mult, aşa cum de fapt a făcut-o şi Pompiliu Marcea. Portrele femeilor sunt bine stilizate şi scot în evidenţă trăsături şi însuşiri nebănuite ale caracterului uman.
Dar, despre toate acestea şi cele ce vor mai fi de spus ori scrise, rugăm să aveţi răbdare. Le vom depăna ulterior.
De, Profesor Constantin Zălog
