Eram toți grămadă pe treptele de piatră strălucind șters sub ultimele raze ale acelei zile de primăvară, simțeam sub tălpi dogoarea dulce care răzbea prin încălțările noastre de copii de la țară, doar câțiva mai curajoși sau poate mai curioși și mai silitori răzbiseră în pridvorul îngust, zugrăvit jur-împrejur și de sus până jos cu fel de fel de tablouri frumos colorate, dar încă prea departe de înțelegerea noastră, eram o clasă întreagă, agățată de poalele pelerinei negre, cu falduri largi și bogate care înveleau darnic și elegant silueta subțire și nu mai înaltă decât reușiserăm să ne ridicăm și noi până atunci a uneia dintre tinerele măicuțe ce se rânduiau, de mai bine de-o săptămână, să spună „cu intonație” aceeași poveste a cunoscutului „lăcaș de cult” grupurilor organizate de elevi aflați în vacanța de Paște și aduși cu școala la… mănăstire.
Vocea frumos modulată a măicuței acaparase nesperat atenția tuturor, până și dirigintele nostru, cu care jucaserăm fotbal pe câmpia Polovragilor întinsă la poalele mănăstirii, se uita și el pierit tot doar în ochii ei, eram îndemnați cu cele mai alese cuvinte, dar și cu mâinile ei albe, cu degetele ca niște lumânări aprinse sub săbiile soarelui care tocmai cobora dinspre muntele atât de aproape, premezit de-o pădure de castani bogat înfloriți peste noaptea care abia trecuse, să ne uităm atenți pe pereții neverosimil de colorați a căror poveste tocmai încercau vorbele tinerei măicuțe să ne-o spună la toți.
Veniți direct din clasa noastră așezară cu ferestrele spre acareturile rămase cam în dezordine după ce să prăpădise, într-o noapte cu stelele așternute intenționat la vedere chiar deasupra grădinii lui, vecinul nostru de „di la vale”, blândul nenea Ion al lui Fleci, eram sătui să ne mai uităm tot pe pereți, că doar asta făcuserăm aproape tot trimestrul al II-lea, care ni se păruse cel mai lung și mai greu, așa că măicuței i-a luat ceva timp până să intrăm de-adevăratelea cu toții în cuprinsul poveștilor ei despre mănăstire… Undeva, 
peste zidurile grele de piatră, se auzeau voci omenești care puneau aplicat țara la cale, prelungindu-ne iluzia unei libertăți civile solitară doar cu ideea de vacanță, mulți dintre noi stăteam și ascultam cât de atenți cu ochii închiși de oboseala de peste zi, dar mai ales de rușine, și îl lăsaserăm cu bună știință pe domnul diriginte să fie atent nu care cumva să piardă măicuța șirul poveștilor așternute bogat pe pereții pridvorului mănăstirii Polovragi, având dintotdeauna hramul „Adormirea Maicii Domnului”: …„a fost construită pe locul uneia mai vechi ridicată la 1505, în forma actuală în anii 1647-1648 de către marele logofăt Danciu Părăianu, în timpul domniei lui Matei Basarab. Încă din acea perioadă mănăstirea a fost închinată Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Rămânând fără pictură, neîngrijită și părăsită.
Ioan arhimandritul de la mănăstirea Horezu „cu multă rugăciune către al său domn și marele ctitor Io Constantin Voevod…” a cerut a o răscumpăra și a o da ca metoh la mănăstirea Horezu. În anul 1693, domnitorul Constantin Brâncoveanu o răscumpără cu trei pungi de aur. Dăinuind fără pictură timp de mai bine de 50 de ani, același domnitor, la rugămintea egumenului Ioan de la ctitoria domnitorului, ia inițiativa zugrăvirii ei în perioada anilor 1703-1712”.
Mi-am amintit de prima mea excursie organizată cu școala la mănăstirea Polovragi, zilele trecute, când i-am făcut o vizită „de lucru” mai tânărului nostru prieten Dumitru Hortopan, directorul de azi al Muzeului Județean „Alexandru Ștefulescu” din Târgu-Jiu. Am vorbit mult, ne-am bucurat și l-am invidiat sincer pentru câte lucruri are de gând și vrea să le facă dimpreună cu specialiștii instituției pe care o conduce și, pe final, bineînțeles, n-am plecat cu mâna goală de la o așa casă boerească, am primit un dar nesperat, o carte-album împodobită generos cu multe fotografii colorate și având un text, pe cât de incitant pe atât de lămuritor, despre „Biserici monumente istorice din Gorj cu pictură murală exterioară”, semnată de Vasile Marinoiu și de arh. Iulian Cămui, altfel, cunoștințe de-ale noastre și ele destul vechi.
Întâmplarea fericită a avut loc sub sigla editurii Măiastra, cartea ieșind spectaculos de sub teascurile Tipografiei ProdCom, susținută logistic și financiar de Muzeul Județean în anul… 2016. Și noi care aveam pretenția că știm multe… Mai bine mai târziu decât niciodată, zice o vorbă din bătrâni care ne absolvă de ipocrizie, ba chiar și de ignoranță de cele mai multe ori, amânând cu diplomatică distanță, căderea într-un ușor ridicol împreunat fără meșteșug și cu niscai… iluzii deșarte. Povestea e bine să fie cunoscută de toată lumea. La Muzeul nostru a ajuns pe simeze, în cadrul unor „schimburi culturale” la care am fost și parteneri, o expoziție itinerantă despre bisericile cu pictură murală exterioară din toată Oltenia și cum s-a constatat că județul Gorj era insuficient reprezentat și cu omisiuni impardonabile referitoare la numărul monumentelor istorice, la programul lor iconografic, la datarea greșită a unora dintre ele sau la atribuirea unor autori neconfirmați sau greșit menționați pentru prea multe dintre picturile de zid exterioare, Vasile Marinoiu și arh. Iulian Cămui s-au ambiționat și au elaborat o lucrare cu pretenții științifice, care să dea dreapta măsură despre ceea ce înseamnă pictura murală exterioară pentru arta bisericească din arealul gorjenesc prin comparație și/sau contextualizat cu întreaga artă medievală românească. Așa am aflat că la începutul sec. XX, în Oltenia erau atestate documentar ca monumente istorice cam 145 de biserici de zid cu pictură exterioară și că dintre acestea mai mult de o treime aparțineau județului Gorj. Astăzi din cele rămase, jumătate sunt ale noastre și 24 dintre ele păstrează pictura exterioară „in integrum”, iar alte 16 au rămas doar cu pictura din pridvor.
De asemenea, un capitol separat este alocat „poveștii” celor trei biserici de lemn cu pictură exterioară, încadrate și ele ca fiind monumente istorice. De menționat faptul că în Gorj mai sunt 34 de biserici de zid și alte 20 de biserici de lemn cu pictură exterioară de sec. XX, dar „care nu prezintă o importanță deosebită”… Ne permitem… Când te gândești că nu cu mulți ani în urmă, lista monumentelor noastre avea în cuprinsul ei mai bine de 250 de biserici de lemn!… Câte vor mai fi existând astăzi, știut fiind faptul că prin acoperișul de șindrilă al multora pătrunde ploaia de mai mulți ani, iar noi ne rezervăm „în exclusivitate” doar dreptul de a… constata? Decidenți într-ale culturii, sfinți părinți care slujesc în aceste catedrale ale locului, societatea civilă care-și face obligatoriu timp din când în când și merge la sfânta liturghie, toți la un loc, ar trebui să pună mână de la mână, dar mai ales suflet și cunoaștere pentru a le scoate din anonimatul atât de „concret” care face ravagii și șterge cu dezinvoltură trecutul nostru năpădit de uitare și peste care privim cu dispreț și cu filozofică superioritate. Toată pictura imaginată pe zidurile lăcașurilor de cult de mai toți zugravii de subțire ai evului mediu românesc, dau socoteală în principal despre viață și despre moarte, conviețuind aproape romantic în arena circulară a unui fermecător iarmaroc de poveste, în care se zbat pentru „un trai decent” toate sufletele mai mult sau mai puțin curate în fața lui Dumnezeu, acordându-i Lui întâiul loc la masa în jurul căreia se înghesuie o lume pestriță, dezlănțuită și câteodată chiar serafică, având chipul după asemănare, minimalist, fără greș, cu grație instantanee, cât de simplu și elegant.
Ca într-o sarabandă biblică, se întrec cu mare meșteșug, înghesuiți pe ziduri la subțioara streașinilor largi și domoale, toate personajele știute și neștiute, prooroci și apostoli, mucenici ținuți de mână de sfinții lor părinți și apărați cu îngrijire de sfinți militari cu bună instruire, oameni de prin partea locului, dar și tot felul de filosofi acompaniați de vanitoase sibile, marile acțiuni cinegetice nelipsind de pe nicio zidire, desfășurându-se de regulă în păduri umbroase în care vânătoarea nu pare „a fi interzisă”, împăcând cu o dulce măsură și Vechiul și Noul Testament, un rol definitoriu avându-l ctitorii, fie ei boieri, vătafi de plai, preoți și monahi sau mari negustori.
Dacă i-am pomeni dintre filosofi pe Platon, Aristotel, Socrate, Plutarh, Tucidide, Sofocle, Esop, Diogene, Euripide, Filon, Apollonius, pe „doctorul” Hipocrate și pe „vrăjitorul” Valaam, pe parohii și sfinții părinți Solomon, David, Ilie, Mina, Iacov, Isaiia, Ezechiel, Ieremia, Hristofor și Gad, pe proorocițele Ana și Calipso, pe sibilele Frigia, Salia, Andelfica, Persiana, și Delfina, pe mucenici și mucenițe ca Dimitrie și Paraschiva, pe sfinți militari ca Gheorghe și Dionisie Aeropagitul, pe regii-magi Melchior și Baltazar sau pe ctitori ca marele pitar Dimitrie Filișanu, ca boierul Mihai Crăsnaru, ca logofătul Danciu Părăianu, ca marele ban Cornea Brăiloiu, ca boieroaica Stanca Glogoveanu, ca marele consilier împărătesc Staico Bengescu sau ca marele consilier imperial Constantin Obedeanu, ca tot neamul familiei Bălăcescu, ca polcovnicul Mihai Colțescu, ca vornicul Milco Lupoianu și ca polcovnicul Magheru și ca mulți, mulți alții cu dare de mână și cu suflet mare -, dacă i-am pomeni cât de des și tot n-ar fi îndeajuns să le slăvim și să le conservăm orgoliul alături de mărturia unei vieți petrecută cu folos pentru contemporani și mai ales pentru urmașii urmașilor… O istorie întreagă care cuprinde viețile înaintașilor noștri de mare ispravă și care-au făcut și mai fac istoria unor timpuri însemnate cu pensula pe zidurile ce trebuie neapărat să dăinuie pentru viitorime. Citim la întâmplare și pe fugă inscripția veche de pe tâmpla bisericii cu hramul „Sfințiilor Arhangheli Mihail și Gavril” din satul Stănești: „Pomenește Doamne zugravii Dianu, Radu, Zamfir, Constantin, Ioan, Ioan, Matei, Țuțea, Preda, Pârvu, Zamfir erodiacon, Marin erodiacon, Dumitru, Toma, Stroe, Călina, Gheorghe, Preda, Maria”. Iată, ei sunt doar câțiva dintre zugravii de subțire, mari anonimi, care au făcut fala școlii de la Târgu Jiu și care-au desenat peste tot cu har bun, în toate pridvoarele bisericilor de zid Judecata de Apoi, cu tot Raiul și cu Iadul cum și l-au închipuit, l-au desenat cu smerenie pe Iisus Emanuel tânăr dimpreună cu cei patru evangheliști, icoanele de hram cu arhanghelii și cu sfinții mari mucenici alături și icoanele tuturor proorocilor. Închipuiți-vă cum ar fi să avem 45 de albume de artă cuprinzând pictura pe zid și povestea tot atâtor biserici monumente istorice ale județului nostru, tipărite în zilele noastre pe cheltuiala statului sau a unor enoriași devotați… Închipuiți-vă cum ar arăta bibliotecile de mână ale unor lăcașuri de cult premezite de jur-împrejur cu tablouri de mari filosofi dacă pe raftul de sus s-ar găsi la linie, în ordinea lor de pe ziduri, chiar cărțile filosofilor arondați după trebuința vremilor de demult… Închipuiți-vă câtă gălăgie tânără și zglobie ar fi în pridvoarele uitate ale bisericilor amintite în cartea noastră, dacă grupuri organizate de elevi s-ar nevoi să înțeleagă, măcar în vacanță și aduși cu școala, povestea atât de frumos desenată de zugravii de subțire aflați dintotdeauna la poarta Raiului cel dulce… Închipuiți-vă că vă doriți să aveți în biblioteca voastră cartea-album împlinită cu atâta har și trudă de Vasile Marinoiu și arh. Iulian Cămui…
Vasile VASIESCU
