Lumea gorjenească – Despre memorie sau ce rămâne dintr-un cincinal

1304

Era în 12 ianuarie 2016. Începea anul… Iarna nu reușise încă să schimbe rânduielile Bucureștiului. Nici măcar pe cele culturale. Totul curgea monoton, la pachet cu razele unui soare cu dinți, plictisit fără margini sub o voaletă rabatabilă ale cărei balamale rămân înțepenite când ți-e lumea mai dragă. Așa se face că, împins de o curiozitate vizibil slăbită din cauza atâtor sărbători la care a trebuit să subscriem, ne-am amestecat printre participanții la întâlnirea din Aleea Alexandru nr. 38, unde Programul „140 de ani de la nașterea lui Brâncuși” s-a lansat de către ICR, printr-un parteneriat plămădit „ca la carte”, împreună cu Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu. Împreunarea asta nesperată instituțional naște oarece bănuieli și rezerve, insinuând dezagremente mai vechi ce se cereau a fi înnegrite definitiv în pagini arhivate și ascunse bine privirilor tot mai curioase ale unei lumi atât de insinuante, așa cum e lumea investigatorilor de ocazie. În fosta sufragerie a lui Malaxa, ne-am așezat cuminți pe niște scaune de sedință, având în față un prezidiu bine individualizat „pe persoană fizică” prin niște etichete de-o șchioapă, desenate cu litere mari de tipar, împerecheate fericit cu câteva sticle de plastic, oferite generos și complet dezinteresat de un sponsor de ocazie, atras la rându-i de importanța momentului cultural.
Citesc pe cartoanele așezate ostentativ la vedere, de la stânga la dreapta: Vlad Ciobanu – sculptor, Matei Stârcea-Crăciun – cercetător la Institutul de Antropologie, Radu Boroianu – director ICR, Cornel Mihalache – regizor, Mihai Țopescu – artist vizual. Cred că era trecut pe un petic de hârtie și numele lui Doru Strâmbulescu – director al Centrului…, și, la cererea unanim insistentă a câtorva cunoștințe din sală, s-a așezat, în sfârșit, la masa prezidiului, pe un colț, aproape de artistul vizual și fără vreo etichetă, mai tânărul nostru viceprimar – Adrian Tudor, ajuns apoi a fi recunoscut definitiv ca fiind ministrul culturii municipale, adică ordonator de… credite, numai pentru proiecte asimilate domeniului culturii. Dl. director Radu Boroianu, admirator profesionist al lui Brâncuși, urmare rezultatelor rămase de pomină încă de pe vremea când, în calitate de secretar de stat la ministerul culturii în guvernul Ponta, a gestionat „cu performanță” afacerea spălării Porții Sărutului „cu jet de apă sub presiune” și a faptului că a remarcat primul, într-o plimbare de seară prin urbea noastră, că Aretia Tătărescu, lucrare de for public realizată de sculptorul Paul Popescu, ar avea… sânii prea mari pentru pretențiile Domniei-sale, asumate de la înălțimea unui adevărat bărbat… de stat, calitate care-i dă autoritatea necesară să se exprime categoric și în această atât de delicată speță. Și de aici, cu ajutorul neprecupețit al prietenilor, s-a rostogolit vestea și pe final, după o scurtă perioadă de tratative „ca între adevărați specialiști”, s-a ajuns la concluzia că și „cuplul Tătăreștilor” trebuie măcar exilat, cât de departe, la o margine de județ.
Revenind la întâlnirea noastră, dl. director a trecut în revistă faptul că cei „140 de ani de la nașterea lui Brâncuși” pot constitui un motiv în plus pentru o colaborare întinsă pe durata unui întreg cincinal între ICR și Centrul… de la Târgu-Jiu. N-a lungit promisiunea și a dat cuvântul invitaților: Vlad Ciobanu, veche cunoștință a orașului lui Brâncuși, agreat după ’90 de echipa Nicolae Diaconu – Ion Pogorilovschi datorită bunei sale cunoașteri a operei Sculptorului de la Târgu-Jiu, dar și datorită carismei sale, el fiind în stare să susțină doctoral, la orice masă… rotundă, un cuvânt oricât de lung și bine articulat despre semnificațiile Ansamblului. El este printre primii sculptori care au primit Premiul Brâncuși, premiu despre care a relocat alte promisiuni, pe banii ICR-ului, pentru încă un cincinal, chiar directorul Radu Boroianu. El, sculptorul, ne-a vorbit cu sinceră însuflețire despre o altă față pe care vrea să o dea Simpozionului de sculptură „Brâncușiana” și despre ambiția de a-i schimba neapărat numele, astfel ca din pulpana noilor „Ateliere Brâncuși” să se poată trage manifestări de toate felurile, cu pictori, cu graficieni, cu ceramiști, cu sticlari și cu… câte și mai câte. Cercetătorul Matei Stârcea-Crăciun a tras, în cuvântul său, spuza pe turta lui și a vorbit mult despre importanța capitală, pentru înțelegerea operei și omului Brâncuși, pe care o are demersul său editorial, la o primă ediție, neînțeles în niciun fel, aproape spre deloc, de Academia Română, reprezentată prin persoana acad. Răzvan Theodorescu, altfel și el brâncușolog cu vechime.
Cornel Mihalache, prieten vechi și cu ceva rude la Târgu-Jiu, regizor al câtorva filme despre Brâncuși apreciate unanim de critica de specialitate, a promis „să pună de-o caravană” care să prezinte regulat filme documentare publicului târgujian, „avizat și bun consumator de astfel de producții cinematografice”.
Apoi, de față cu toată lumea, a încercat să se facă înțeles și artistul vizual Mihai Țopescu. Fiind din localitatea noastră și simțind că i se întărește sticla din cauze nedeslușite („Cătăline, prin venele mele nu curge sânge, curge sticlă” – fragment dintr-un „Luceafăr” zonal) -, n-a reușit decât să îngâne câteva vorbe din care a reieșit cum că, împreună cu familia lui, în noua-i formulă artistică, va face fotografii profesioniste, alb-negru, tot despre Ansamblu și pe care le va itinera în expoziții organizate prin orașele importante ale traseului pe care, definitiv și irevocabil, l-ar fi făcut Brâncuși pe jos până în inima Parisului. Fiind de față și chiar în fața lui, l-am rugat să detalieze prin viu grai, cedându-ne câteva amănunte „în exclusivitate” și de bună voie. Mi-a promis într-o manieră foarte categorică, indicându-mi să am răbdare, că vor fi toate aduse la cunoștință la… timpul lor. I-am promis la rându-mi, făcând mărunt din buze, că o să am răbdare cu… el.
În sfârșit, i-a venit rândul să spună câteva cuvinte scurte și bine alese și directorului nostru, Doru Strâmbulescu. L-a gâtuit însă emoția, cum i se întâmpla demult, pe vremea când făcea televiziune (de curând a mărturisit public lucrul acesta), și, galanton, s-a derobat politicos făcându-i un semn discret vicelui, care și el, de pe colțul mesei, și-a înghițit cu eleganță cuvintele unui scurt și la obiect discurs, bine pregătit din timp de o echipă specializată. Dl. director Radu Boroianu a încheiat reiterând promisiunile pentru noul cincinal, asistența n-a pus întrebări și apoi, pe grupuri generate de eventuale interese, s-a socializat liber, conform obiceiului casei și după protocoale deja cunoscute de toată lumea.
Asta a fost tot… S-a remarcat și un deputat, fost de Gorj, acum asumat în Parlament de alegătorii altui județ, bineînțeles și ei ai altui partid, care, însoțit de o tânără pe post de gardă de corp efectuând voluntar și servicii de stenodactilografie, a susținut în gura mare cât de importantă ar fi înființarea la noi acasă a unui Muzeu Național „Constantin Brâncuși”. A fost înconjurat cu căldură și s-a bucurat de aplauze la scenă deschisă din partea unor interesați. Nici de data asta, ca și în altele, multe, care au fost sau vor urma, nu s-au ridicat problemele cu care se confruntă orașul – moștenitor al Capodoperei lui Brâncuși, adică nu s-a vorbit despre necesitatea eventualelor restaurări periodice, despre întreținerea curentă a operelor stabilită prin protocoale ca fiind obligatorie, despre includerea, în sfârșit, pe lista UNESCO a Ansamblului, despre proiectul prin care urmează să se reabiliteze Calea Eroilor, despre atât de necesara infrastructură care să faciliteze un turism cu adevărat cultural la Târgu-Jiu, despre… Și, după cinci ani, iată rezultatele: Vicele Adrian Tudor, spre finalul cincinalului, a pierdut partida din punct de vedere politic și o dată cu ea și creditul de care se bucura cu asupra de măsură din partea celor cu care a pus țara la cale în materie de Brâncuși, ca să fie bine și să nu fie rău la… Târgu-Jiu. Primește de-acum doar bonuri de masă la ospețele pe care le-a inventat și care se bucură în continuare de cea mai largă apreciere. Doru Strâmbulescu, vizionar ca un poet sămănătorist, a inventat un Consiliu Științific din care a mai rămas doar el cu Pavel Șușară și cu Vlad Ciobanu, după plecarea de bună voie, izolarea sau îndepărtarea celorlalți cooptați inițial: Paul Rezeanu, Ion Mocioi, Zenovie Cârlugea, Sorana Georgescu-Gorjean, Matei Stârcea-Crăciun, Cornel Mihalache, Constantin Zărnescu, Sorin Buliga. Bat apa de pe margine, în continuare doar cu titlu voluntar, Doina Lemny de la Paris și Mihai Țopescu din localitate…
Acesta n-a fost parolist și n-a itinerat fotografiile alb-negru promise, de teamă că va fi obligat, prin contract, să facă și el drumul pe jos până la Paris. În schimb, a făcut lobby pentru ceva interese personale, s-a băgat cât mai la vedere în fotografiile de grup, a vorbit singur și și-a făcut rost de un abonament pentru două persoane la oricare dintre mesele festive sau de toată ziua. Cornel Mihalache – regizorul și prietenul nostru, a părut să se supere la un moment dat, s-a retras din afacere, rămânând în continuare să se bucure sincer de oricare din rezultatele notabile mediatizate oficial. Caravana lui… merge mai departe. DocuArt încă veghează. Ultima dată, la Festivalul lavandei de la… Polata.
Matei Stârcea-Crăciun și-a văzut sacii-n căruță, a vorbit mult de fiecare dată, a obținut banii necesari pentru tipărirea „Tratatului de Hermeneutică a sculpturii abstracte – perspectiva endogenă” într-o ediție revăzută și adăugită, a conferențiat oriunde despre el, l-a lansat în sesiuni de autografe la Târgu-Jiu și la București, unde a fost susținut cu vorbe de consilierul Sergiu Nistor și de Sorin Alexandrescu, asistați din umbră de Doru Strâmbulescu. Pe dl. Radu Boroianu l-au ajuns între timp… blestemele, instituțional nu mai are nicio putere și a putut să conferențieze strălucit despre Ansamblu, pe ultima sută de metri, în fața unei asistențe venită să-l urmărească de bunăvoie, ca la Teatru. Își scrie în continuare memoriile, se pare bine primite de eventualii cititori, și nu mai vine la Târgu-Jiu invocând, cu argumente irefutabile, vechimea cărții de identitate…
Singur, Vlad Ciobanu, s-a dovedit a fi cel mai bătătarnic și profesionist în tot ce a întreprins. A înființat, după pohta cea pohtit, Atelierele Brâncuși, dedicate sculpturii de simpozion, și, generos, a mijlocit și înființarea unei „secții” pentru pictură, ajutându-l astfel pe Vasile Fuiorea să se bage în seamă și să se bucure de o vizibilitate nesperată.
Sculptorul Vlad Ciobanu, împreună cu Pavel Șușară, istoric și critic de artă, au făcut o echipă redutabilă care a acaparat toate proiectele Centrului, directorului Doru Strâmbulescu rămânându-i doar rolul de a le da cuvântul și de a întocmi legal deconturile. Nu-i puțin lucru că la Târgu-Jiu au rămas, urmare unui cincinal de muncă asiduă în plan cultural, lucrări de artă ale unor pictori și sculptori consacrați și recunoscuți în lumea artelor contemporane românești, dar și ale unor artiști străini invitați să lucreze în orașul nostru. De asemenea, au fost la Târgu-Jiu și au conferențiat la Colocviile Brâncuși nume de referință ale culturii cu bună aplecare spre studiul operei Sculptorului, am fost martorii câtorva evenimente expoziționale importante la Galeriile de arta și la Muzeu, s-a instituționalizat deja Premiul Brâncuși și s-au tipărit câteva volume care vor rămâne în biblioteci. Toate astea s-au întâmplat doar de 2-3 ori pe an. Și ne-a fost bine…
În rest, Centrul, cu toată echipa lui, a meditat la ziua de mâine, s-a odihnit, și-a luat leafa și a făcut de voie, planuri de viitor. Primăria s-ar fi putut lipsi, la o adică, de o așa instituție, încheind un parteneriat public-privat, pe doar câteva proiecte, cu Vlad Ciobanu și cu Pavel Șușară. Ar fi fost mult mai ieftin și, sigur, cu aceleași rezultate. Important ar fi ca lucrările de artă contemporană rămase de pe urma Programului „140 de ani de la nașterea lui Brâncuși”, înfăptuit în cincinalul 1996 – 2020, să-și găsească un loc anume, să fie puse în valoare expozițional, pe simeze sau undeva în aer liber. Dacă nu înțelegem cât de repede acest lucru, înseamnă că am cheltuit banii degeaba și că aspirațiile noastre de urbe deșteaptă se sting fără efort și cad în desuetudine. Rămânem, prelungindu-ne mereu agonia, cu un inventar nedorit de nimeni, trăind sine die o ineluctabilă fatalitate.
Până cînd?
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here