Lumea gorjenească – Cu bastonul prin Târgu-Jiu

743

Suntem dincolo de jumătate lunii august. A trecut și Sfânta Mărie… Cu bastonul prin… Târgu-Jiu, câteva dimineți la rând, caut să-i descopăr subtila-i modernitate, despre care, la o cafea, pe Strada Mare, un tânăr încrezător în viitorul orașului nostru, încearcă să mă convingă, semnalându-mi o grămadă de posibilități care să-i permită oricărui curios, de la noi sau de aiurea, să recupereze din lecturi o istorie interesantă a locurilor, să reabiliteze chiar de astăzi o stare de fapt care trenează de ceva vreme și să polemizeze cu înțelegere și în cunoștință de cauză despre orice întâmplare care merită povestită și altora.
Marea șansă a orașului a fost și rămâne Lucrarea lui Brâncuși, pusă la cale de Arethia Tătărescu în timpul guvernării liberale. Primul-ministru Gheorghe Tătărescu era atunci într-o poziție privilegiată, permițându-și să propună câteva soluții noi, dovedite a fi definitorii pentru orașul de pe Jiu, așezându-l pe o hartă canonică și pe o poziție eligibilă într-o ierarhie împărtășită și recunoscută de mai toți vecinii. Eram și am rămas în centrul unei lumi, geografic echidistanți așezați, suta de kilometri care ne desparte de Râmnicu-Vâlcea, de Craiova, de Turnu-Severin sau… Deva nefiind altceva decât limita acceptabilă a unui hotar între marginile căruia toți arborii noștri genealogici să poată crește independenți și să nu facă umbră pământului degeaba… Ei bine, pentru noi, primul-ministru Tătărescu reprezintă, așa cum încercăm să acredităm de ani buni, o fundamentală experiență de creație politică, prin proiectul lui încă având posibilitatea de a trăi concomitent în prezentul și în trecutul unui oraș de care rămânem afectiv definitiv legați.
De la Alexandru Ștefulescu până la Petru Dumitriu, documentul de arhivă și pagina de ficțiune literară s-au adunat fericit, trecând examenul critic al asumării istoriei, având totodată și revelația că dintotdeauna orașul și oamenii lui au fost și sunt o confirmare imediată a unei performanțe în stare să dea măsură realităților în desfășurare, cu vocație unanim acceptată. Astăzi, mai mult ca oricând, trăim sentimentul că profesiunea de cetățean reprezintă orgoliul de a fi profund sincroni cu momentul și cu adevăratele repere ale zilei. Suntem cu bastonul pe Strada Mare, e o liniște domoală peste care căldura de sfârșit de vară se așază îndrăzneț încă de la primele ore ale dimineții, oamenii par într-o vacanță binemeritată în acord deplin cu pretențiile lor, de sus părem o Arcă a lui Noe nostalgică după începutul lumii, un Turn Babel construit în armonie cu geometriile interioare ale locului. Părem a fi binecuvântați de Dumnezeu… Merg agale, aparent fără țintă, și încerc să fur cu coada ochiului cîteva dintre secvențele de viață stradală ce-mi par a fi niște amănunte demne de interes, mânat de o curiozitate de neprihănit gazetar cu oarece pretenții. De fapt, încerc să mă remontez singur și să revin asupra deziluziei pe care mi-o produce complexul de oraș de provincie cu care e acreditat și astăzi orașul lui Brâncuși, parcă mai agresiv ca oricând. De provincie, pentru că suntem mereu singuri, mereu între noi, simpatia binevoitoare a oaspeților ocolindu-ne cu obstinație, nu pentru că n-am avea ce să le punem pe masă, ci doar pentru că le este peste mână să ajungă la noi, și mai ales pentru că nu suntem în stare să multiplicăm și să dăm mai departe o imagine clară și de succes, întemeiată pe o realitate care să ademenească natural și controlat eventualii curioși, având deja format un punct de vedere favorabil despre noi. Restul ar veni de la sine…
Încerc să contabilizez în gând, dând o formă obiectivă unei povestiri ancorată în actualitatea zilelor noastre, care să țină loc de tablă de materii pe coperta unui eventual program de vacanță pentru cineva dispus să petreacă împreună cu noi. Întâi facem popas la Coloană. Aici, Brâncuși ne vorbește cu mijloacele sale atât de firești și de specifice, cum ne sugerează puținele ghiduri astăzi la îndemână, despre destin, despre rostul pe lume și despre menirea fiecăruia dintre noi. E prea mult? Chiar e necesar să medităm mereu la condiția noastră? Sau ne e de ajuns că am bifat nesperat o pagină unică, indiscutabil cea mai frumoasă din albumul de artă contemporană arondat unuia dintre cele mai titrate spectacole ale lumii pe care o petrecem. Îl căutăm în continuare pe Brâncuși, pe cel din Grădina publică. Dar ca să ajungem acolo, ar trebui să traversăm orașul la pas, pe Calea Eroilor. Astăzi e greu de făcut lucrul acesta pentru că… Tragem însă nădejde că planurile de repunere într-o pagină nouă a acestui traseu sacru, așa cum e catalogat în toate manualele de inițiere într-ale artei, va deveni într-adevăr Via Sacră de care orașul are atâta nevoie.
Poarta Sărutului și Masa Tăcerii sunt alte două capodopere ale artei moderne pe care n-am reușit, integrate Ansamblului de care vorbește toată lumea, să le înscriem încă pe lista UNESCO, lista care ne-ar obliga să ne comportăm civilizat față de neprețuitul dar al lui Brâncuși făcut orașului Târgu-Jiu. Numai pentru atît și ar merita să fie coadă mai mereu la intrarea în orașul nostru, coadă de mașini cu numere de înmatriculare din toată lumea și cu oameni dornici să-l cunoască și să-i vadă opera acasă la el. Mă gândesc și la faptul că va trebui să existe mai mereu și ceva dincolo de Brâncuși, peste oferta lui omologată instituțional și care atrage în principal și de fiecare dată atenția și interesul tuturor. Iată de ce „Cu bastonul prin Târgu-Jiu” ar putea deveni, lucru confirmat de mai multă vreme în câteva locații turistice, un proiect care să fie nu numai în atenția celor interesați public, ci și al societății civile, mai ambițioasă să-și demonstreze disponibilitatea în astfel de ocazii.
Ghizi voluntari, cu o anumită instrucție despre istoria și cultura locului, ar putea prelua grupuri de turiști, „ducându-i cu vorba” prin tot orașul și arătându-le, pe trasee dinainte stabilite, câteva dintre obiectivele „demne de un real interes”. Identificate și spunându-le fiecăreia povestea, casele boierești ale orașului, desenate de arhitectul Julius Doppelreiter, sunt o parte importantă a patrimoniului urbanistic al orașului, singura mărturie despre frumusețea romantic-patriarhală a târgului așezat dintotdeauna de-a lungul Jiului și pe care „l-a smintit” curajul avangardist al lui Brâncuși, încercând să-l repoziționeze cu 180 de grade, curaj încă neasumat de noii arhitecți, nici după mai bine de 85 de ani. Mărturie stă felul cum arată Calea Eroilor, modul haotic în care s-a construit și încă se mai construiește, fără a i se păstra nici măcar regimul de înălțime de care ar fi trebuit să se țină seama din respect pentru Lucrarea lui Brâncuși. Cât despre povestea de astăzi a „restaurării” străzii…, aceasta nu face decât să-l îndepărteze încă o dată pe Brâncuși, lăsându-ne pe noi tot aici, nepregătiți și învinși. Mă văd, în Amintire, într-o plimbare cu o birjă trasă de un cal alb pe Calea Eroilor, admirînd casele și curțile și grădinile gospodarilor și urcînd agale, la pas, coasta dinspre grădinile Coloanei…
Apoi, răspândite prin oraș sunt cîteva biserici, fiecare cu istoria ei interesantă, cu pictura, cu pridvoarele și cu ancadramentele de piatră cu nimic mai prejos realizate artistic decât în alte locuri. Nemaivorbind că nu e departe Tismana, Lainicii, Crasna, Polovragii, Cojanii Magherilor, Cămărășeasca. Sunt și câteva monumente de for public, demne de semnalat și de văzut: Tudor Vladimirescu, de Constantin Bălăcescu, Mausoleul Ecaterinei Teodoroiu, de Milița Pătrașcu, Alexandru Ștefulescu, de Vasile Blendea, Generalul Magheru, de Vasile Năstăsescu, Brâncuși, de Ion Irimescu, și nu cel din urmă, Eminescu, de Paul Popescu. Mai sunt câteva busturi ale unor personalități ale locului, însă mai puțin sau deloc realizate artistic, iar cele ale ctitorilor orașului – Arethia și Gheorghe Tătărescu – au fost exilate inexplicabil la marginea județului… Tot prin oraș sunt o seamă de lucrări rămase în urma mai multor simpozioane de profil, unele realizate de sculptori deja cu o bună notorietate în arta românească. E greu de ajuns la ele, unele ar trebui restaurate, puse altfel în valoare, altele au rămas pe la Bârsești, pe la Curtișoara, sau stau… aruncate în curtea Atelierelor artiștilor locali. Dacă tot n-au convins, măcar să se gândească cineva la un parteneriat public-privat pentru a le pune cumva în valoare. Și dacă tot am dat bani pe ele…
Anul acesta, sculptori ca Titi Ceară, Laurențiu Mogoșanu, Ioan Medruț și încă vreo doi lucrează la alte sculpturi în munte, la Rânca. Le mai coboară cineva, sau rămân acolo, aproape de Dumnezeu…? Mai sunt și expoziții deschise estival în spațiile muzeelor și la galeria de artă. De departe, cea mai interesantă e cea de grafică a lui Cătălin Negrea. Zmeiele, 40 la număr, desenate de el ne asigură că o putem lua razna prin lume, punându-ne, pe cont propriu, imaginația la încercare. Leul de la Mila 0 a împlinit 70 de ani, iar Tîrgul Meșterilor Populari, manifestare de tradiție ajunsă la a XVII-a ediție, i-a prilejuit încă o ieșire în public, la o baie de… mulțime, ocazie cu care îi urăm și noi La Mulți Ani! Cetățenii orașului nostru și turiștii de ocazie au putut, tot în luna lui Cuptor, să vadă pe insuliță „Cazul Tudor Vladimirescu”, la Teatrul de Vară, Festivalul de muzică folk ,,Poarta Sărutului” s-a bucurat încă o dată succes, pe schelele câtorva blocuri de cartier, o altă ediție Strad’Art e pe sfârșite, iar pe esplanada Coloanei fără Sfârșit, violonistul Alexandru Tomescu a fost întâmpinat cu aplauze meritate de peste o mie de spectatori. E puțin lucru? Și ca dintr-o pagină de poveste, ne apare chipul frumos al lui nea Ion Rătezeanu, singurul mare meșter olar rămas să ducă mai departe o tradiție ce se pierde de față cu noi. În grădina casei Gănescu, el ține lecții ca la universitate despre oale și ulcioare de pământ, tuturor copiilor aflați în vacanță care, tragem nădejde, nu doar vor ține minte… La Târgu-Jiu, „Odă Bucuriei” a lui Friedrich Schiler, e imnul verii: „Cine a avut norocul / De prieteni buni să dea / Cine știe ce-i iubirea / Lângă noi cântând să stea”. Una peste alta, e bine. Cineva ne poartă de grijă. E o vară fierbinte. În fața primăriei, pe trecerea de pietoni, astăzi ne-a tăiat calea Pisica Pătrată, semn că suntem într-un oraș eminamente… cultural.
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here