Lucrare de control… la EDUCAŢIE – „Şcoala nu poate depăşi doar secvenţial condiţia elevului”!

151

EleviDespre şcoală, ca instituţie în care se desfăşoară procesul instructiv-educativ, dar şi despre acele resorturi lăuntrice care definesc într-un mod mai puţin riguros condiţia elevului de azi, teoriile pedagogice investighează conceptul de simetrie a învăţării şi a evaluării cunoştinţelor în mod abstract, făcând legătura între studiul structurii secvenţiale a dispunerii elevilor în spațiul

educaţional şi aşteptările elevilor care optează pentru o anumită şcoală, mai ales că o determinare a diferenţierii profilurilor unităţilor şcolare face legătura între studiul spațiului actului formativ și percepţia schimbărilor de stil de instruire, punând accentul pe conceptul continuității ciclului de învăţământ.

„Nu putem pune semnul egal între şcoli sau între elevi”!

Am abordat o astfel de idee nedesluşită, dar cu o trimitere directă la consecinţele imediate în privinţa aplicării Legii educaţiei, în dialogul cu o tânără profesoară de limba română, care suplineşte o colegă de-a ei, aflată în concediu de studii. Dialogul nostru a căpătat o dimensiune interesantă, abia atunci când am analizat sincopele care apar în comportamentul unor elevi, mai ales că domnişoara Victoria I. dă impresia că pare uneori surprinsă de modul în care unii elevi de la Colegiul Tehnic 2 conturează tentaţia uneori atipică de a completa prin conduita lor imaginea secvenţială a şcolii. Ca să fiu sincer, mi-a plăcut nespus expresia interlocutoarei mele, atunci când mi-a vorbit despre faptul că „Şcoala nu poate depăşi doar secvenţial condiţia elevului, datorită faptului că nu putem pune semnul egal între şcoli sau între elevi”! Sublinirea tinerei profesoare mi se pare interesantă, mai ales că pe parcursul rutei sale şcolare, elevul poate dobândi un echilibru sufletesc şi o sănătate spirituală care îi permit să pătrundă, să asimileze şi să dezvolte cunoştinţele căpătate într-un grad superior rezultatelor învăţării, în afara sentimentului apartenenţei la mediul familial. Vezi că sunt situaţii când profesorul de la clasă, care trebuie să fie neapărat şi un părinte spiritual, are nevoie să ştie să le insufle elevilor încrederea în motivaţia învăţării, câtă vreme secvenţe considerabile ale mediului extraşcolar îi demotivează, astfel încât însuşi procesul de învăţământ să se desfăşoare mai amplu şi să ajungă la rezultate benefice. De multe ori, tactul pedagogic al cadrului didactic poate fi decisiv, chiar dacă el nu se produce vizibil şi nu poate fi înregistrat în orice împrejurare, cum că acţionează asupra elevului, lărgindu-i capacitatea de cunoaştere şi fortificându-i tonusul vital. Desigur, de aici şi apariţia relaţiei sociale, care nu se poate desfăşura la voia întâmplării şi la bunul plac al oricui. Rânduirea raporturilor dintre oameni şi grupări a impus mereu şi cred că impune tuturor şi fiecăruia în parte un anumit mod de comportare. Or, a ajunge să te comporţi într-un anumit fel, înseamnă a trece printr-o filieră educativă, indiferent de dimensiunile ei.

Educaţia prezidează în general existenţa individului!

De cele mai multe ori şi în mod secvenţial, manifestarea fenomenului educaţional nu poate fi exclusiv datorată existenţei unui cadru social strict determinat, iar în acest caz, este de presupus, pe bune temeiuri, că într-un simplu cadru familial, părinţii tind să-şi crească şi să-şi îndrume copiii într-un anumit fel, care reprezintă forma lor de viaţă optimă. Nu există documente care să ateste că în sânul familiei, în decursul evoluţiei societăţii, a existat un ideal educativ rupt de contextul imperativelor sociale şi al preceptelor morale. Însuşi bunul-simţ are rezerve să admită că familia, de la prima ei închegare, şi-a crescut copiii, urmărind un ideal educative abstract. Din orice unghi am analiza problema, cred că este indiscutabil că pentru a face viaţa posibilă şi suportabilă în familie, părinţii au trebuit ca să impună mereu copiilor anumite norme de conduită, iar acestea au fost primele manifestări ale faptului educaţional. Se înţelege că pe parcursul dezvoltării structurilor şi aşezărilor omeneşti comunitare, educaţia a căpătat noi valenţe şi, de unde a fost o activitate derivată dintr-o iniţiativă particulară, ea a ajuns să fie o preocupare de stat. Ştim bine ce importanţă avea în societatea romană educaţia. Ea presupunea atunci existenţa unui model, pretindea o persoană care să modeleze fiinţele încă nestructurate, după un anumit sistem educativ, şi era de aşteptat ca acest sistem să nu fie unul singular, ci să genereze o multitudine de asemenea sisteme derivate. De altfel, cred că este de neimaginat existenţa unei societăţi care să nu înscrie printre primele preocupări procesul instructiv-educativ. Astăzi, în acest stadiu de constituire prin eforturi deosebite a societăţilor, diversitatea relaţiilor din sânul lor ameninţă să le descompună şi să le împingă în haos şi anarhie, aşa încât, după cum au nevoie de variate coduri de legi, care să reglementeze diferitele sectoare de activitate, ele au, cel puţin în aceeaşi măsură, o nevoie stringentă de o reglementare oficială, în primul rând a dezvoltării individului. Şi dacă legea se exercită asupra individului, din momentul în care el devine obiect juridic şi sancţionabil în caz de nesupunere la ordinea publică, obligându-se la mijloace de constrângere şi forţă, educaţia, în schimb, se desfăşoară punând accentul aproape exclusiv pe mijloace care vădesc echilibrul în diversitate, pe o îndrumare care să câştige adeziunea obiectului ei şi să formeze un ins conform unui model valabil în societatea respectivă. Consider că în acest fel se poate spune, în mare, că educaţia prezidează în general existenţa individului până ce acesta dobândeşte răspundere juridică, iar de aici, existenţa lui este prezidată de legea scrisă. Aşadar, este de neimaginat funcţionarea normală a unei societăţi, fără să se consacre în dezvoltarea indivizilor ei un capitol extrem de important, acela al educaţiei formale şi informale.

Şcoala este un patrimoniu de cunoştinţe, informaţii, formule…

În etapa actuală a societăţii noastre, educaţia, atât a individului, cât şi a grupurilor sociale, a dobândit o importanţă crucială, mai ales că vorbim de creşterea numerică a cetăţenilor, dar şi de scăderea drastică a populaţiei şcolare, de multe ori asociate cu apariţia unei diversităţi de profesiuni şi ocupaţii până acum necunoscute la noi, care fac din ce în ce mai dificilă exercitarea legii asupra întregului corp social. De bună seamă că şcoala este un patrimoniu de cunoştinţe, informaţii, formule, care ne înarmează sistematic, dar nu întotdeauna temeinic, în raport cu societatea şi natura. Ea îşi propune să formeze ceea ce se numeşte omul cult şi instruit. Vedeţi şi dumneavoastră, d-ra profesoară Victoria, că noi constatăm şi acceptăm ca idee, că tehnicianul, profesorul, savantul, omul de specialitate, sunt produsul şcolii, şi numai în cazuri cu totul excepţionale, nu numai astăzi, ci şi în trecut, au apărut specialişti într-un domeniu sau altul, care s-au format prin experienţe şi mijloace proprii, prin autoinstruire, cum se zice. Statul şi societatea rezervă şcolii un procent care ar trebui să fie cât mai consistent şi mai cuprinzător, doar pentru ca acesta să-şi atingă obiectivele.

Dar, de obicei, cred că vedeţi şi dumneavoastră, d-ra Victoria, că activitatea de cunoaştere care domină spiritul şcolii, nu depăşeşte, în marea majoritate a cazurilor, orizontul imanent al unui act educative secvenţial. Ea satisface aproape în exclusivitate nevoile omului legate de viaţa cotidiană, dar nevoile lui depăşesc limitele cadrului imediat al trebuinţelor fundamentale. De la un anumit moment al vieţii, omul începe să înţeleagă nevoia integrării lui într-o ordine al cărei principiu nu se mai află în el sau în existenţa socială.

Acest principiu, care reprezintă temeiul ultim al existenţei umane, se află în transfigurarea conştiinţei de sine a individului, cu condiţia ca domeniul transcendenţei să fie şi el perceput, până la un punct anumit, ca un obiect de cunoaştere, ca toate celelalte, cu specificarea că el nu se mai confundă cu obiecte din natură, spre exemplu: istoria, geografia sau filosofia. Simpla cunoaştere, aşa-zisă naturală, nu mai este suficientă, mai ales că ea se completează printr-o cunoaştere simultană cu o trăire intensă a faptului educaţional şi a consecinţelor sale pe fondul unei logici a argumentării.

Educaţia reprezintă un ansamblu de acţiuni concertate

Într-o altă ordine de idei, d-ra profesoară Victoria, cred că sunteţi de acord că toate disciplinele de cunoaştere care formează materia şcolii, sfârşesc prin a-şi găsi raţiunea în cunoaşterea şi definirea finalităţii actului educative. Mi se pare mai mult decât evident faptul că nu orice individ este urmărit de gândul prelungirii cunoaşterii lui dincolo de traiul cotidian. Nu orice individ îşi pune, cu alte cuvinte, problema desăvârşirii sale profesionale şi a conturului său educaţional. Dar, în orice caz, nevoia lui de echilibru şi de împăcare cu sine şi cu lumea, care este o nevoie specifică fiinţei umane, nu poate fi satisfăcută numai în cadrul oferit de statutul cultural procurat din şcoală. Chiar dacă un individ nu-şi pune problema sensului şi a desăvârşirii educaţiei sale, în orice caz, el caută să găsească o formă fericită a relaţiei lui cu lumea şi cu Cosmosul, iar, cu atât mai mult, va persevera în exercitarea facultăţilor lui sufleteşti pentru aflarea unui punct sigur şi de nezdruncinat în curgerea impetuoasă a evenimentelor. De aici, temeinicia unei legături trainice şi profunde între şcoală şi direcţia evoluţiei societăţii. Educaţia reprezintă un ansamblu de acţiuni concertate, desfăşurate în mod deliberat în societate, în vederea transmiterii şi formării, la noile generaţii, a experienţei de muncă şi de viaţă, a cunoştinţelor, deprinderilor, comportamentelor şi valorilor acumulate de omenire până la un moment dat, aşa cum ne spun lucrările de specialitate, iar privind secvenţial condiţia elevului, până acum, părerile sunt unanime, pentru că ne dorim foarte mult şi ajungem să realizăm tot mai puţin din ceea ce ne propunem, iar înseşi roadele muncii noastre sunt din ce în ce mai sărace. Ne propunem, de cele mai multe ori, idealuri care nu se dovedesc trainice, nu ne consolidează temeinic, ci se zdrobesc la o uşoară adiere de schimbare. Astăzi, conform mentalităţii comune, orice tânăr caută să ajungă manager de succes, iar moda este ca tinerele fete să se viseze fotomodele, prezentatoare TV, cântăreţe sau vedete ale lumii mondene, de care suntem asaltaţi şi agasaţi zi de zi pe micile ecrane şi pe primele pagini ale ziarelor Poate vedeţi, d-ra profesoară, Victoria, tânără ca şi tinerii de azi, că s-a ajuns aici nu din pricina entuziasmului tinereţii, ci, din pricina faptului că tinerii aceştia sunt o generaţie educată mai mult în faţa televizorului şi a violenţei de pe micul ecran, iar din această cauză, cred că nu este un lucru greşit să aveţi dorinţe şi năzuinţe înalte, însă nu unele lipsite de realitate şi de folos pentru viaţa în care şcoala nu poate depăşi secvenţial condiţia precară a elevului!

Prof. Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here