Orice analiză pertinentă a folclorului autentic şi orice demers educaţional în spiritul promovării valorilor etosului românesc, putem spune că îl au ca punct de reper pe Tudor Gheorghe, menestrelul “nepereche” al cântecului popular, o personalitate emblematică şi definitorie pentru ceea ce înseamnă prezenţa scenică în spaţiul public, doar ca să nu mai amintim şi calitatea deosebită de a “încălzi” sufletul oamenilor!
L-am urmărit într-o recentă emisiune a lui Mihai Gâdea şi l-am putut admira încă o dată pentru calităţile sale artistice şi pentru puterea de a ne convinge că este unic şi inimitabil în muzica românească! De multe ori suntem tentaţi să vedem viaţa sa ca fiind “calvarul unei inime pribegi”, aşa cum se intitulează un spectacol de-al său sau să-l considerăm actorul care îşi joacă rolul sui generis, având în vedere faptul că succesul extraordinar, cariera și evoluția lui Tudor Gheorghe, pot părea „venite de la sine”, dar în spatele uriașului succes, putem spune că se găsesc ani de muncă şi de pasiune, un efort extraordinar asociat cu un studiu intens, presărat cu multe opreliști și nevoi nemărturisite. Pe bună dreptate, stai şi te întrebi, care ar fi tema predilectă a muzicii sale, despre vremile pe care le trăim, despre femeie şi feminitate, el însuşi considerând că în această perioadă de tranziţie, fiinţa care suferă cel mai mult de ceea ce se întâmplă este femeia, cea tânără, într-o asiduă căutare de afirmare, femeia-profesoară, femeia-medic, femeia soţie şi mamă, îngrijorată de soarta familiei sale şi a copiilor ei, tema anotimpurilor, cea care ne spune că „au înnebunit salcâmii” sau chiar tema „vieţii şi a morţii în deşertul de cenuşă”, pentru că dincolo de orice îndoială carteziană, acel „dubito, ergo cogito” obsesiv şi nefiresc, orice prezenţă a lui Tudor Gheorghe poate fi considerată un act educaţional autentic şi un eveniment de o importanţă covârşitoare!
„Putem ajunge undeva fără educaţia necesară”?
Personal, mi-au plăcut două expresii sugestive strecurate în dialogul său cu moderatorul emisiunii, ideea potrivit căreia „Nu cred că putem ajunge undeva fără educaţia necesară” şi cea referitoare la faptul că singura cale prin care putem ieşi din starea actuală o constituie „Educaţia moral-religioasă a oamenilor, în primul rând a tinerilor”, două coordonate de bază ale resurecţiei spiritului nostru românesc! Dacă ne referim la nevoia de educaţie a omului de azi, a omului dintotdeauna, poate că e bine de ştiut că fiecare dintre noi a comparat, măcar odată sau în treacăt, inteligenţa, lucrurile, oamenii, din dorinţa de a cunoaşte şi de a reflecta, iar fiecare facem lucrul acesta, deşi suntem conştienţi de faptul unicităţii, care, prin esenţa lui, nu se supune comparaţiei, chiar dacă evidenţa deosebirilor ne-au impulsionat de multe ori la reflecţii, înţelegere, toleranţă şi permisivitate, doar pentru faptul că în mâinile noastre se află „balanţa” deciziilor, care ne fac să fim toleranţi şi să acceptăm diversitatea. Cred că e bine să nu omitem faptul că progresul societăţii actuale nu are nici un sens, atâta timp cât există oameni needucaţi, ştiut fiind că ştiinţele educaţiei trec printr-o perioadă de restructurare şi dezvoltare, mai ales că această perioadă înregistrează extensia preocupărilor precum şi reconsiderarea unor domenii sau subdomenii în care omul etalează volutele educaţionale sau ale lipsei de educaţie. Mi-a plăcut la Tudor Gheorghe preocuparea, aproape dusă până la exasperare, prin care numeşte chiar un spectacol al său cu titlul sugestiv “degeaba”, demonstrând că după 1990, când a fost lansată paradigma “Educaţiei pentru toţi”, sistemul de învăţământ a început să fie marcat de crize interminabile şi de problemele financiare, chiar dacă ştim prea bine că educaţia este necesară ca aerul şi pentru toată viaţa, fiind aceea care dă independenţă şi „putere” de a răzbate pe drumul spinos al vieţii! Flexibilitatea noului sistem de învăţământ are ca urmări democratizarea şcolii şi egalizarea şanselor, iar de multe ori, toate acestea, deşi au generat şi generează controverse, reprezintă direcţii strategice care angajează o responsabilitate foarte mare a tuturor factorilor implicaţi, cât şi flexibilitatea serviciilor educaţionale.
Sistemul public de educaţie e falimentar şi aflat la dispoziţia clanurilor!
Desigur, de multe ori, ne întrebăm, ce înseamnă noul sistem educaţional şi spre ce tinde el, sau, în ce măsură putem aprecia că el contribuie la realizarea obiectivelor, principiilor, criteriilor şi finalităţilor reformei? Pentru aceasta, muzica lui Tudor Gheorghe aduce două elemente proprii, care-1 diferenţiază, care ne reprezintă şi “un alt fel de om” precum şi un alt mod de “organizare” a acţiunii de învăţare, reabilitare, compensare, integrare, socializare şi recuperare a valorilor autentice. Da, Domnule Tudor Gheorghe, cred că în vederea atingerii obiectivelor educaţiei despre care domnia voastră faceţi vorbire, sistemul educaţional din ţara noastră colaborează şi încearcă să-şi îmbogăţească această colaborare cu organisme, instituţii, organizaţii de stat sau neguvernamentale, agenţii sau asociaţii care se ocupă cu promovarea actului creator prin excelenţă, pentru că în mod tradiţional, acest sistem de învăţământ semnifică educaţia şcolară a oamenilor, în special a tinerilor care au nevoie de educaţie! Nevoia de educaţie, ca factor de formare şi dezvoltare a personalităţii umane, a existat dintotdeauna, iar aceasta a început să se manifeste ca un factor conştient, doar atunci când au apărut primele forme de organizare socială. Astăzi, pare tot mai evident, Domnule Tudor Gheorghe, că sistemul public de educaţie e unul falimentar şi aflat la dispoziţia clanurilor de interese politicianiste, pentru că e un sistem care-i serveşte pe politicieni pentru a-şi realiza interesele meschine! Sistemul de educaţie a ajuns la cel mai decăzut nivel şi ai senzaţia că elevii nu mai fac nimic la şcoală, iar părinţii, cadrele didactice şi toţi cei interesaţi, nu ştiu prea bine, ce efect va avea noua Lege a educaţiei, ce tensiuni sociale va declanşa, dar, în mod sigur, trebuie făcut ceva!
Educaţia e cea mai mare avere pe care poţi să o oferi urmaşilor!
Educaţia nu ţine de un partid politic şi, de 20 de ani, nu s-a făcut mai nimic în acest domeniu, pentru că de aproape două decenii, degringolada a generat cancere sociale, cum ar fi fabricile de diplome, copiatul la examene sau grevele de tot felul. Educaţia în România e bolnavă grav, copiii străluciţi o zbughesc rapid din ţară, primesc burse la liceele din Budapesta, Viena, Londra, Berlin sau Paris, ca să nu mai vorbim de faptul că din ce în ce mai mulţi tineri aleg universităţile din străinătate. Interesul pentru învăţământul românesc a scăzut dramatic în rândul părinţilor care chiar sunt interesaţi de educaţia copiilor şi de viitorul acestora. Educaţia e cea mai mare avere pe care poţi să o oferi urmaşilor, iar în lipsa acesteia, orice avere poate fi risipită, pe când o persoană educată va face faţă oricărei provocări a vieţii. Şi mai e ceva, Domnule Tudor Gheorghe, educaţia are legătură cu calitatea învăţăturii şi nu cu cantitatea de informaţie indusă în creierul tinerilor. E plină lumea de tocilari eşuaţi, conduşi de indivizi adaptaţi la “criza morală”! Educaţia, ca preocupare formativă a omului, nu poate să fie determinată istoric, pentru că asupra începuturilor ei, nu există date precise. Dintotdeauna, educaţia a fost o realitate în sânul familiei, iar ea rezidă într-un instinct existent în structura umană care s-a manifestat în sânul familiei încă de la apariţia ei ca “o celulă de bază a societăţii”! Vedem că astăzi suntem în situaţia ca educaţiei să-i revină tot ceea ce legea nu poate reglementa şi ţine sub control, iar o societate care vrea să-şi asigure buna funcţionare numai prin instrumentul legii, degenerează în dictatul bunului plac sau în anarhie “programată”, cu atât mai mult cu cât şi viaţa de familie a dobândit aspecte şi dimensiuni care afectează relaţia dintre părinţi şi copii!
Educaţia moral-religioasă a oamenilor, în primul rând a tinerilor
Şi eu cred că se impune o preocupare asiduă, pentru educaţia moral-creştină, iar Instituţia Bisericii devine un arhitect al unei construcţii căreia i se cunoaşte planul până la fundaţie, iar de acolo se pierde în necunoscut. Da, Domnule Tudor Gheorghe, avem nevoie de educaţie moral-religioasă, deoarece suntem în Săptămâna Patimilor Mântuitorului şi înţelegem că dintotdeauna credinţa îndrumă paşii nu numai ai copilului sau ai tânărului de pe băncile şcolii, dar şi ai studentului şi chiar ai omului matur. Dacă şcoala este un creuzet în care omul se formează până la vârsta cristalizării personalităţii lui, religia este tiparul în care individul se formează şi trăieşte până la săvârşirea lui din viaţă. De bună seamă, instituţia Bisericii se dovedeşte de multe ori o acumulare de valori şi activităţi mult mai largă decât şcoala, iar aceasta din urmă presupune, prin natura şi destinaţia ei, să-şi intersecteze obiectivele şi preocupările cu acelea ale Bisericii. Pe lângă faptul că se suprapune peste faza finală şi obiectivele ultime ale existenţei umane, Biserica participă activ la viaţa persoanei, încă de la începuturile ei, iar rolul învăţământului religios dobândeşte noi dimensiuni în contextul actual al societăţii noastre. Puzderia de idei, formule, ritualuri şi credinţe pseudoreligioase ameninţă nu numai tradiţiile poporului nostru, dar şi temeiurile lui de viaţă, moralitatea societăţii în care trăim. Să nu ne imaginăm că urmările acestei educaţii se vor pierde de la sine în cursul timpului, ci, ele trebuie tratate cu seriozitate, competenţă şi însufleţire specifice tradiţiilor noastre, deoarece insistenţa şi viclenia cu care au fost săpate în conştiinţa lumii româneşti nu pot fi înlăturate prin simpla desfăşurare a lucrurilor. Religia, ca disciplină umanistă, are menirea de a combate năvala de rătăciri generate în chip premeditat în societatea românească. Predarea religiei în şcoală constituie un capitol deosebit, prin faptul că nu se rezumă la un aport de cunoştinţe, ci adaugă acestora noi forţe sufleteşti şi tendinţe spirituale, susceptibile să atragă asupra elevului revărsarea harului divin. A crede în Dumnezeu şi a trăi efectiv simţământul religios, atrage după sine o tendinţă de apropiere de fiinţa divină şi, în replică, o aplecare a divinităţii prin harul şi grija ei asupra credinciosului care are nevoie de un suport moral al vieţii sale!
Prof. Vasile Gogonea
