Mergem pe jos şi păşim cu încredere sau mergem cu maşina şi alergăm spre o destinaţie anume, dar, pasul spre ziua de mâine constă în a nu ne plânge de ceea ce se întâmplă, din dorinţa de a ne baza pe resursele noastre, ca să privim cu o îndreptăţită speranţă, cu încredere şi optimism, că lumea poate avea şi un drum al normalităţii!
O asemenea speranţă se dovedeşte deşartă, însă, mai ales atunci când lipsa moralităţii şi a educaţiei elementare siderează bunul simţ al omului! Chiar dacă ni se pare că situaţia de faţă este prima sursă generatoare de angoasă şi nu trebuie să ne întrebăm cu privire la sfârşitul iminent al vieţii, la scopul şi la raţiunea existenţei faptului de viaţă, ci e deajuns doar să constatăm că tranzacţionăm continuu speranţa şi tranzităm clepsidra timpului din noi şi din afara noastră, a te apleca supra faptului concret înseamnă a ieşi din tine însuţi şi a avea o atitudine care se doreşte a fi una normală şi pe deplin justificată.
Era marţi, cu două zile în urmă, când urcasem în microbuzul care pleca de la Ţicleni şi mă ducea la şcoală, iar în faţa mea era o femeie cu fetiţa ei, nevoite să stea în picioare datorită aglomeraţiei, pentru că nu aveau loc pe scaun, deşi trei sferturi dintre locurile microbuzului erau ocupate de tineri între 18 şi 28 de ani. Trăiam un sentiment de nedumerire şi de aşteptare, în acelaşi timp, sperând că unul dintre tinerii aceia se va simţi jenat de faptul că fetiţa se văita mereu, sprijinindu-se de braţele mamei, că o dor picioarele, sărăcuţa, lăsându-şi uşor căpşorul peste spătarul scaunului în care stătea o domnişoară care se amuza de mama focului cu colega ei de dialog. Discutau aprins despre ceea ce vor face în ziua respectivă pe la facultatea lor, pentru că erau, ca şi băieţii de pe scaune, nişte bieţi studenţi navetişti care păcălesc studiile şi cursurile “acoperite” prin taxa plătită de către părinţii lor la facultăţile respective! Cât de agramat şi de deşănţat discutau, nici nu se cuvine să amintim aici! Recunosc faptul că n-am îndrăznit să intervin “ca la clasă”, pentru a atrage atenţia asupra situaţiei respective, deşi vedeam cu câtă impertinenţă tinerii din jurul fetiţei se făceau “că plouă” şi nu se oferă niciunul să se ridice de pe scaun pentru a face loc, aşa cum era firesc, celor două fiinţe care meritau să fie luate în seamă! Cum-necum, microbuzul ajunge la Brătuia şi unul dintre scaune se eliberează, dar, spre stupoarea mea, un băiat care stăteau aproape de şofer, hop, se aşează imediat pe scaunul rămas liber, în pofida faptului că şoferul o invitase pe femeie să stea acolo cu fetiţa! În faţa situaţiei respective, de-a dreptul revoltătoare, am intervenit şi i-am atras atenţia tânărului, că era normal, chiar el să o invite pe femeie să se aşeze cu fetiţa, nicidecum să caute comoditatea cu orice preţ şi nepăsarea care trădează lipsa de educaţie din familie şi de la şcoală, printr-o conduită necesară care te îndeamnă, nu numai să fii politicos, dar şi cu mult bun simţ, însuşiri de care nu au dat dovadă tinerii din maşina respectivă. Trebuie să precizez că după intervenţia mea verbală, pentru câteva momente în maşină s-a aşternut liniştea, iar în cele din urmă, cu un oftat prelung şi dojenitor, singura reacţie în faţa situaţiei respective a fost aceea a unei persoane mai învârstă, care a spus fără menajamente: “Domnule, vai de educaţia lor!”, prin asemenea cuvinte grele vădindu-se şi o palmă nevăzută, dar, dureros de trist îndreptată spre obrazul sistemului educaţional, dar şi către neobrăzarea atipică a tinerilor din maşină, care nu trădau nicidecum doar o situaţie strict particulară!
Am coborât în staţia de la “Paralela 45”, cu multă mâhnire în suflet, dar în acelaşi timp cu senzaţia că întreaga societate modernă este o celebrare a tuturor lucrurilor care te îndepărtează de adevăr, realizarea ei cea mai măreaţă şi pe alocuri nedisimulată fiind comercializarea genială a iluziei, pentru că e mai bine să scuteşti pe alţii de iluzia propriilor gânduri, decât să-i împovărezi cu gândurile iscoditoare ale propriilor iluzii!
Cred că viaţa este schimbătoare prin metamorfoza preceptelor morale sau a lipsei de moralitate, dar atunci când fiecare zi se dizolvă în noapte, însăşi trezirea la realitate se afundă în agonia zilei care începe implacabil cu o dimineaţă. Ne naştem şi murim cu fiecare expiraţie, dar, intempestiv, renaştem cu fiecare inspiraţie şi căutăm acel exemplu care se dovedeşte pilduitor pentru viaţa de fiecare zi. Pare un truism ceea ce spun, dar ştim cu toţii că orice călătorie are şi o destinaţie, că orice gând se naşte şi dispare în gândul următor, doar pentru a invoca un remember al versului eminescian: „ce e val, ca valul trece” până dincolo de o întreagă curgere fulgurantă a clipei. Ştiu că dintre toate provocările acestei vieţi, cea mai traumatizantă este anormalitatea, aşa cum cea mai seducătoare se dovedeşte a fi normalitatea, dar, din orice unghi am privi-o, normalitatea rămâne o problemă statistică, mai ales atunci când ea lucrează împotriva noastră, ştiut fiind că statistica faptelor bune şi a faptelor nedemne rămâne doar o contabilizare a iluziilor din sufletele noastre!
Prof. Vasile Gogonea
