Apărut în anul 2011, la Editura Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Gorj, volumul de versuri „Contextul desprinderii de haos”, de Viorel Surdoiu, impune atenţiei un lirism inedit, autentic, cu rezonanţe cel mai adesea grave şi modulări neconvenţionale, expresive, subliniate printr-o grafică sugestivă, aparţinând de asemenea autorului.
Titlul, neaşteptat, îndreaptă mai degrabă spre un demers eseistic, speculativ, dar ordonarea materialului poetic, urmărind o structură reconstructivă a interiorităţii, tinzând să suprapună punctul de geneză cu punctul de fugă al privitorului (punctul de plecare/ca definiţie a sensului), îl explică. Ne aflăm în plin haos, în plină apocalipsă sau într-un real postapocaliptic, agonic, în care o lume somnolentă, sinistră prin lipsa de receptivitate la semnele supramundane, o lume confuză, obedientă faţă de presiunea cotidianului, se mişcă dezarticulat, mecanic, stoarsă de viaţă. Accentul cade pe context, conjunctură, circumstanţă, actualitate jalonată în structuri de o fixitate geometrică, repetitivă, absurdă prin artificialitatea citadină devenită în mod trist natura naturans (În oraşul meu/ dacă strănuţi/câinii se apornesc să latre/ semafoarele se transformă în sensuri giratorii/ iar pietonii trec străzile meditând alb-negru/ Primarul ţine şedinţe/ plantează flori şi ciment/ şi urcă în sondaje/ pesemne civilizaţia stă în furtunul/ care udă petalele caldarâmului). Alteori, viziuni sumbre, onirice, construiesc o suprarealitate bizară, aproape coşmarescă prin stranietatea decupajelor. Lumea este o biserică întunecată, păstrând doar recuzita sacrului, adăpostind vag singurătăţi ce glisează între mercantilism şi contemplarea vidului, context în care poetul îşi rezervă detaşarea sau „regăsirea paşilor/ trecători prin naos/ Cântecul coborât din ogivă/ Ecou în derivă/ Lovind buzele sfinţilor/ Întristaţi de trădare” este un bal macabru, cu protagonişti fantomatici, proiecţii inconsistente ale impulsului fiinţării, cu dansatoare în armură, celebrând inconştient şi inexpresiv (fără ochi, fără nas, fără gură) moartea. Existenţa este mimată, se conservă doar în memoria gestului. Desprinderea, distanţarea de lumea obiectuală impun viziunea unui univers-pâlnie, care, pe măsură ce se dezvoltă, se disipează haotic, se dereglează, se dislocă în imagini fracturate, în cioburi de realitate amalgamate confuz; se supun acestui proces toate dimensiunile jalonate de spaţiu şi timp, într-un joc al agitaţiei sterile şi al amăgirilor: „Statuare clepsidre/ cu trup sfârtecat în prim-planuri/ de secundare antume/ nesfârşiri şi contraste/ nelămurite de sens/ aglomerat în matricea/ firescului os/ destinul/ stors de hazard”. Efectul, paradoxal, nu este alerta, starea de urgenţă, ci existenţa abulică, anesteziată: „Oraşul visa fluid/ răsăritul de mâine/ altfel va curge/ şi oamenii/ îşi vor începe simfonia paşilor/ răsfoind străzile/ timpului nesfârşit.” Ca stare, contextul are aşadar legătură cu dezgustul, saturaţia de impostură, de zeii contemporani: „vânători de iluzii/ vânzători de confuzii”, făcători de lumi pe termen scurt, omul, poet sau nu, fiind în ipostaza contabilului trist – paiaţă, bufon, pentru care doar visele rămân nefacturate. Trezirea înseamnă refuz al dezintegrării, negare a mersului înainte, a timpului liniar şi a stereotipiei: „O nouă zi/ alţi paşi spre mâine…”, producând, inevitabil, demersul retractil, resorbţia, retorsiunea, înălţarea prin plonjare în interior. Avantajul obiectivării asumă metafora integratoare a călătoriei eterne, ipostaza poetului pelerin-arheu în proces mnemotehnic şi simbolul cerului interior: „Îngerul şi sufletul/ călătoresc împreună/ restul sunt aripi închipuite”. Călătoria produce levitare, vagă imponderabilitate: „Eu sunt/ între mine şi pământ/ este umbra/ singură” sau resorbţie, ţintire înapoi, prin abolirea contrariilor şi conotare inversă: „Mă ridic prin oasele/ strămoşilor mei/ ca într-un turn de veghe/ şi mă avânt/ spre fiecare nor/ vânat de ei/ Îmi pun săgeata la ochi/ şi mă trag/ mai aproape de visul lor/ către azi/ lăsându-le urmă/ ca să nu mă uite). Refugiul în sine atrage coerenţa, concentrarea, fixarea de repere în sacru, trecut, natură, poezie. Poemele surprind imagistic, prin metafora ce traduce abstracţia plastic – pelerinul este un vântură-cer, dar, în hoinăreala sa, are noimă: „De când pământul/ se făcuse mai tare ca piatra/ începusem să ar prin văzduh/ ca săgeata” sau sinestezic: „Mi-e glasul spre roşu deplasat/ din cauza prafului cosmic/ căzut în privire”. Discursul este lax, mobil, fără o schemă discursivă rigidă, evoluând între liricizarea esenţializată a conceptelor şi tonul de poveste, spusă de cineva care ştie, după cum/ realul travestit/ se deshumează”, asociindu-şi varietăţi ritmice, dictate tot de meandrele contextului. Există, în unele poeme, un ritm sacadat, rezultat din enunţuri scurte, precipitate (uneori versuri dintr-un cuvânt, cu rimă), ritm primitiv însoţitor de transă, trădând nerăbdarea, presiunea simetriei, imperativul ordonării sau, în altele, o muzică şoptită, eterică, răscolită de întrebări. Dincolo de orice cale posibilă, desprinderea de haos presupune intrarea în inefabilul poeziei, care nu e cuvânt, ci umbră de cuvânt, ecou de cuvânt, reverberaţie, pauza dintre semne devenită semn: „Întrecuvintele/ sunt semnele clare/ în care poetul îşi reazimă gândul/ în căutarea literei/ rătăcite vertical pe tristeţe”. Cartea lui Viorel Surdoiu ne învaţă amintirea de noi înşine, îndrăzneala trecerii de partea cealaltă a firescului, până la biruinţa imobilă şi tăcută a celui mai de sine conştient arbore.
Rodica Păuna
