LEGENDA LOCALITĂŢII SLĂVUŢA

1130

„Adevărate sau mai puţin adevărate, Mântuitorul Hristos obişnuia ori de câte ori avea ocazia să le vorbească oamenilor în pilde: acele povestioare pe înţelesul tuturor, desprinse din viaţa de zi cu zi, pentru a le transmite o învăţătura morală.

Legendele sunt şi ele povestioare, istorioare cu tâlc, din înţelepciunea poporului, care scot în evidenţă calităţile sau virtuţile omeneşti de cele mai multe ori şi cu sacrificiul suprem, pentru realizarea unui scop nobil.”
Coborând departe, departe în vremurile îndepărtate, după retragerea aureliană când popoarele migratoare treceau peste teritoriul ocupat din străvechime de daci, apoi de daci şi romani, aflăm de legenda satului Slavuţa şi de începuturile întemeierii Bisericii Ortodoxe în aceste ţinuturi.
Legenda glăsuieşte ca pe actualele meleaguri ale satului Slavuţa s-au aşezat doi tineri, băiat şi fată care se numeau Slavu şi Uţa. Slavu era un băiat frumos la chip, înalt, puternic, harnic, generos şi foarte inteligent dar care era foarte sărac şi lucra de toate la un gospodar foarte bogat dar hapsân şi rău.
Cu toate că lucra spornic acel om foarte bogat nu era mulţumit de hărnicia lui şi se purta nedrept cu el. Gospodarul foarte bogat avea o singură fiica care întrecea în frumuseţe până şi florile din grădina casei, pe lângă frumuseţea neasemuită această fată avea un suflet bun, milos, închinat spre milostenie şi de a apăra oamenii de greutăţile şi de nedreptăţile pe care le pricinuia tatăl său.
Aşa s-a întâmplat, într-o bună zi când tatăl său invidios şi răzbunător l-a pedepsit pe Slavu cu 50 de lovituri de bici pentru o vină mai degrabă imaginară. Slavu a îndurat ca un adevărat sfânt durerea fizică şi sufletească sub privirile batjocoritoare şi pline de mulţumire ale omului bogat.
Uţa a văzut totul şi a auzit totul dintr-un loc tainic şi noaptea cuprinsă de o mare milă se strecoară spre locul unde Slavu îşi oblogea rănile. Îşi mărturisesc dragostea şi iubirea unul pentru celălalt şi chiar în noaptea aceea hotărăsc să plece împreună departe de acel loc plin de suferinţe. În ascuns îşi pregătesc plecarea aşteptând timpul prielnic. Trec Oltul şi ţinând drumul pe sub poalele dealurilor, ferindu-se de aşezări omeneşti ajung într-un loc mirific şi hotărăsc să înnopteze în acel loc, pe malul pârâiaşului care curgea zglobiu spre Amaradia şi în care peştii de diferite feluri se îndreptau spre izvoare sau spre locul de întâlnire al pârâului spre câmpie cu sora sa mai mare care se numeşte Amaradia. Merg ei merg, alegând drumul spre izvor şi nu după multă vreme când soarele privea înapoi de pe creasta dealului ajung la izvoare. Îşi fac un culcuş din ramuri de stejar şi după o cină în care au mâncat peştele prins de Slavu la lumina stelelor şi lunei care s-a brodit atunci să fie lună plină.
Trezindu-se, după somnul odihnitor, când soarele făcea geană cu creasta dealului, îşi spălară faţa cu apă din pârâiaş şi fiind destul peşte în apă îl prind cu mâna după care mănâncă pe săturatele, apoi cercetează împrejurimile locului unde au înnoptat. Şi-au fost mulţumiţi de ce au văzut şi au hotărât să rămână aici pentru toate zilele pe care le vor avea de trăit căci apele le dădeau peşte iar ogoarele parcă îi îndemnau să cultive cele necesare, iar pădurea le dădea siguranţa adăpostirii în caz de nevoie căci în acea vreme situaţia Ţării Româneşti Muntenia era nesigură.
Fiind harnic, iscusit şi foarte puternic, însuşiri sporite şi de iubirea cu care era înconjurat de Uţa, Slavu reuşeşte să construiască o colibă de lemn care îi apăra de animalele pădurii, de ploi şi de frig, apoi a amenajat o suprafaţă de pământ unde a cultivat cele necesare traiului. Acest loc unde s-au stabilit este apărat de versanţii estici, nordici şi vestici ai dealurilor având formă unei potcoave cu deschidere spre sud şi respiră prin verdele pădurilor de fag, gorun, mesteacăn sau stejar. Este înveselit de veveriţe, arici, iepuri, căprioare, dar şi de mai puţin idilice vulpi şi pisici sălbatice. Văzduhul paşnic este străbătut de porumbei sălbatici, dar şi de corbi sau uli. Toate sunt însă, rânduite de Dumnezeu cu rostul lor.
Dorind să cunoască împrejurimile şi aşezările omeneşti ei află de Tismana care are hramul „Adormirea Maicii Domnului” şi este ctitorită în anul 1378; Polovragi –„Adormirea Maicii Domnului”, 1505; Vişina –Sfânta Treime 1514; Camărăşeasca – „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” , 1780; Lainici – “Intrarea În Biserică a Macii Domnului”, schit din vremea Sfântului Nicodim de la Tismana; Crasna – Sfântul Nicolae 1636… sunt aşezări monahale şi hramuri ale bisericilor.
Acestea au constituit argumente de a căuta şi a găsi ceea ce sufletele lor îi îndemnă să caute. Prisosul de recolte şi prăsila de la animale i-au ajutat să facă un mic negoţ, sporind în felul acesta gospodăria. În acelaşi timp li s-au născut şi copiii (băieţi şi fete) care la rândul lor şi-au găsit ursita în însoţirile lor cu părinţii la locurile aşezărilor monahale mai apropiate sau mai îndepărtate şi la târgurile unde făceau schimb de produse sau vindeau pentru a agonisi bani pentru a cumpăra ce se cerea spre sporul gospodăriei.
Trecând anii, având nepoţi, strănepoţi şi chiar străstrănepoţi dorul de locurile unde au văzut lumina zilei a încolţit şi a răsărit atât de puternic în sufletele lui Slavu şi Uţa încât au hotărât să meargă înapoi spre soare-răsare găsind satul şi oamenii pe care pe unii i-au recunoscut. Părinţii lor trecuseră de multă vreme la viaţa veşnică. Şi tatăl lui Uţa, cel hapsân şi rău se petrecuse de mult de pe pământ înfăţişându-se în faţa lui Dumnezeu unde a dat socoteală pentru faptele sale. Poate că în ultima parte a vieţii sale a regretat faptele sale rele şi şi-a îmbunătăţit comportamentul, dar Dumnezeu fiind bun şi iertător i-a uşurat trecerea prin vămile văzduhului.
Bucuria revederii cu fraţii şi surorile, verii şi verişoarele şi cu cei apropiaţi în neam a fost foarte mare şi nu le-a ajuns timpul pentru a-şi spune cele ce aveau pe suflet.
Venind vremea întoarcerii, cu părere de rău şi-au lat la revedere făcându-le cu bucurie invitaţia de a-i vizita în satul lor aşezat la o distanţă de o zi şi o noapte. Toamna blândă când se coc fructele şi se retează fagurii, luându-se mierea şi lăsându-se albinelor numai atât cât le-ar trebui pentru hrană lor de peste iarnă şi se adună recoltele de tot felul iar satul se pregăteşte pentru arăturile de toamnă şi femeile pregătesc rezervele pentru iarnă îşi face apariţia un alai de fete şi băieţi, femei şi bărbaţi însoţit de un taraf de lăutari, vestit în zona Argeşului. Feţele şi băieţii îşi fac repede cunoştinţe pe care le încuviinţează şi părinţii. Timpul trece repede în asemenea prilejuri căci livezile te cheamă să recoltezi plante medicinale, să faci magiunul şi să culegi nucile. Acum sunt numeroase prilejuri de petreceri, mai ales pentru cei tineri îmbinând petrecerea cu lăutari cu culesul viei şi stoarcerea strugurilor.
Slavu şi Uţa şi-au adus aminte de obiceiul din satul lor de obârşie din Argeş că din primul must care se storcea să se dea ofrandă, şi din ulcele noi din pământ nesmălţuit să se dea mustul de pomană. Din primul must nu s-a putut arunca peste morţi ca să se bucure şi ei de recoltă şi să fie împăcate cele două lumi căci până în acel moment toţi membrii comunităţii întemeiată de Slavu şi Uţa erau în viaţă.
Fetele şi băieţii au auzit şi de târgurile care erau aşezate în locuri bine alese, fie la vadurile râurilor, fie la răspântie de drumuri şi au hotărât să meargă împreună cu părinţii lor unde se făcea posibilă întâlnirea cu alţi băieţi şi fete din alte părţi, se cunoşteau intrau în vorbă iar de aici şi până la căsătorie nu mai era decât un pas. Şi se evitau astfel încrucişările între rude apropiate, aducătoare de nenorociri, în tradiţia populară.
Negustorii vindeau prisosul lor de fructe, miere, rachiu, ciubere sau oale smălţuite şi mărfuri trebuincioase unui gospodar dar şi animale de povară şi pentru hrană. Pentru că era vremea încheierii strângerii recoltelor iar satul se pregăteşte pentru arăturile de toamnă şi femeile pregătesc rezervele pentru iarnă, oaspeţii se hotărăsc de plecare dar înainte de a pleca hotărăsc construirea unei Biserici de lemn după modelele celor văzute pe care au pus-o sub ocrotirea Preasfintei şi Pururea Fecioară Maria şi anume „Intrarea în Biserică”. Au căutat şi au găsit locul potrivit pentru construirea locaşului de rugăciune, nu departe de un pârâu care pe atunci nu se ştia cum se numeşte, dar mai târziu l-au numit Slăvuţa.
Această Biserică nu a fost o lucrare omenească ci una dumnezeiască, mai presus de fire. A fost o lucrare a harului dumnezeiesc, prin care Dumnezeu îi învredniceşte într-o anumită vreme pe cei aleşi ai Săi, de lucruri dincolo de înţelegerea lor, pe care le săvârşeşte mai presus de fire. Acolo se pogoară Dumnezeu. La plecare s-a observat că numărul fetelor venite de la Slavu şi Uţa era mai mic, dar nu s-a supărat nimeni căci ele au fost cerute în căsătorie şi fiind Biserică în noul sat s-au şi cununat religios, nunta constituind alt moment de sărbătoare şi de armonizare a unor relaţii între două familii sau neamuri diferite.
După un timp a apăru dorul după cei rămaşi în satul lui Slavu şi Uţa şi spuneau mereu „Hai să mergem pe la Slavu şi Uţa”. Mai târziu, mult mai târziu cei tineri au rostit pentru mai multă uşurinţă apropiind numele Slavu şi Uţa iar pentru uşoară pronunţie au spus Slavuţa. Hai să mergem pe la Slavuţa. În timp numărul familiilor a crescut alcătuind o aşezare sătească numeroasă cu neamuri de la Olt până la Jiu şi de la poalele munţilor până la Dunăre. Preoţii au fost preocupaţi de ridicarea Bisericii la un nivel cultural şi moral cât mai înalt, praznicele sfinţilor ortodocşi fiind sărbătorite de către toţi creştini, după rânduiala ortodoxă, satul Slavuta alegându-şi că păţim, dar şi ca hram al biserici „Intrarea Maicii Domnului în Biserică„.
Acest lucru s-a petrecut înainte de actuala biserică de lemn care a fost construită pe locul vechii Biserici în anul 1863, unde timp de mai mult de trei secole fiind greu încercată de vitregiile istoriei zbuciumate a reuşit să păstreze şi să respecte cu stricteţe rânduielile bisericii ortodoxe arzând de dragostea cea de după Dumnezeu.
Privind actuala Biserica de Lemn de la Slavuţa, veche de 330 de ani, ne aducem aminte de afirmaţia părintelui ieromonah Arsenie BOCA „Lucrul făcut de mâinile tale va fi semnul pe care îl laşi în urmă după moarte. Oamenii se vor bucura, te vor pomeni, se vor ruga pentru tine”.
Dincolo de legendă şi tradiţie, de oriunde ar proveni denumirea, Biserica de Lemn de la Slavuţa rămâne acel lăcaş care şi-a păstrat valorile de civilizaţie şi cultura ca una care a apărut pe o străveche vatră românească dar şi ortodoxă în acelaşi timp şi care prin statornicia sa a influenţat şi celelalte localităţi de pe valea Amaradiei. Iar la toate acestea bătrânul pârâiaş Slavuţa care a existat înainte de venirea primilor oameni şi care îşi unduieşte valurile, când limpezi, când tulburi parcă după cum curge istoria, este martorul cel mai fidel al istoriei sale seculare.
Prof. Gheorghe I.Drăghici – Slavuţescu Localitatea Slăvuţa, Comuna Cruşeţ Judeţul Gorj

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here