Lecția despre Brâncuși (XIV)

772

Marin Sorescu a urmat cursurile Scolii Militare „Dimitrie Cantemir” din Predeal cu gândul că și-n ranița lui s-ar putea afla un baston de general. N-a fost să fie. După terminarea facultății de filologie a intrat în gazetărie și s-a calificat în „meseria de poet”. Certificatul de bună purtare i-a fost înmânat de G. Călinescu: „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune”. I s-a potrivit. Și l-a confirmat pe marele critic.  (v.v.)    

 „Brâncuşi aparţine umanităţii – însă ca român. Ce este esenţial în creaţia sa poartă amprenta geniului din spaţiul carpatin. „Nu vom fi niciodată suficient de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul” – a spus el. În acest pământ, care i-a dat totul, el a împlântat pentru veşnicie un stâlp de pridvor, ieşit din mâna sa: Coloana infinită.
Acest pământ care i-a dat totul se numeşte Hobiţa, satul lui natal, din Gorj. Şi se numeşte România”.

Brâncuşi fără sfârşit

Sărutul cu poartă
Poarta sărutului de la Târgu Jiu este cel mai frumos arc de triumf pe care l-am văzut.
Roma e plină de arcuri glorificând victorii militare, Parisul are şi el unul, enorm, – bolţi de piatră pe sub care învingătorii au ţinut să facă să defileze mândria. Pe ele sunt înscrise de obicei locul luptelor, numărul jertfelor, numele împăratului ori suveranului.
Brâncuşi le-a făcut eroilor săi anonimi cinstea unei porţi. Şi noi am avut lupte, şi pe aici a curs sânge, există atâtea localităţi acoperite de oseminte.
Sculptorul a avut în minte toate acestea, dar a împins în simbol jertfa şi victoria.
Poarta sărutului e ceva mult mai înalt şi mai grandios decât oricare alt arc de triumf.
Cine se opreşte în faţa ei va observa în primul rând acea trăsătură esenţială la Brâncuşi: simplificarea.
Două coloane de piatră, nu prea înalte, care sprijină o altă coloană, puţin mai lată.
Uitându-te mai bine observi amănuntele: pietrele perpendiculare au în partea superioară, cioplit, un cerc în care se află ceva ca un miez de nucă tăiat în două.
Miezul de nucă e tăiat în patru, deci nu e vorba de un simbol al nucii. Partea de sus a porţii seamănă (şi specialiştii au discutat mult pe această temă) cu o ladă de zestre ţărănească. Dar şi cu o poartă din „blane”, aşa cum se spune în partea locului.
Brâncuşi a vrut ca acest monument al său să se cheme Poarta sărutului. În 1938, când îşi încheia socotelile cu edilii de la Târgu Jiu şi de fapt cu arta monumentală, complexul monumental – complexul de aici fiind ultima lui manifestare de proporţii – avea în urma sa un şir de statui închinate temei sărutului.
Debutul parizian şi-l făcuse tot cu o astfel de întruchipare în piatră, în cimitirul Montparnasse. Figurile care se îmbrăţişează acolo, bărbatul şi femeia, au un primitivism evident, e drept, dar şi reminiscenţe ale formei clasice.
Nu suntem departe de Rugăciunea din cimitirul buzoian, care în sfinţenia ei hieratică pare o jumătate dintr-un monument al sărutului.
G. Paleolog menţionează afirmaţia lui Brâncuşi că după isprăvirea Rugăciunii, acesta se considera născut a două oară. Ceva interesant: actul de naştere al noii legi a sculpturii moderne era semnat într-un cimitir, pe un monument funerar!
Cimitirele vor fi fertile spiritului brâncuşian. Iată o temă de meditaţie.
Există o latură practică: la început, fiind necunoscut, primea comenzi mai degrabă din partea unor particulari, care se preocupau de buna „punere în pagină”, în cimitir, a rudelor scumpe.
Dar din alt punct de vedere, mi se pare fertil spiritul brâncuşian locul acesta de reculegere.
În primul rând, tocmai pentru că este de reculegere. Sculptura lui are un caracter meditativ.
E o meditaţie, o rugăciune. Dar şi un „sărut”.
Iată cât de straniu se îmbină la acelaşi artist două laturi atât de deosebite: senzualitatea şi morbidul. Rezultatul este de domeniul hieraticului.
Psihologic aceste laturi se împacă prin nevoia de compensaţie. În locuri cuprinse de molimă de exemplu, există o răbufnire extraordinară a instinctului erotic. Brâncuşi putea ajunge la Poarta sărutului şi pe alte căi. Vorbeam mai sus de simplificare.
Rupând-o cu sculptura clasică şi cu Rodin („nu vom mai manipula noroiul”), el o apuca hotărât în direcţia esenţelor. Forma primordială, simbolul acestei forme. Ceva ca Oul, ori Sculptura pentru orbi.
Tot un ou este la urma urmei şi sărutul (de comparat diferitele variante executate de Brâncuşi pe această temă. Filmate toate statuile la un loc şi din diverse unghiuri).
Poarta de la Târgu Jiu se înscrie aşadar în perimetrul cercetărilor cele mai profunde ale lui.
El face să se îmbrăţişeze aici viaţa şi moartea. Un monument de triumf pentru vii dar şi de rememorare a celor duşi. Să nu uităm că se află abia la câteva sute de paşi de Masa tăcerii.

Ce găsim în lada de zestre? 
Piatră, piatră, piatră.
Mai dăm, ca în basmele pe care sculptorul le-a ascultat pe când era copil, cu oile prin
Munţii Gorjului, peste tot felul de dihănii, care aşteaptă să fie domesticite.
Pe unele le-a domesticit el personal. Din cine ştie ce scorpie a făcut o pasăre măiastră.
Dintr-un balaur, un cocoş care cântă de bine pe casă.
Pe altele le-a lăsat aşa: Foca, Broaştele ţestoase.
S-a observat că Brâncuşi a început prin a sculpta chipul uman şi a terminat prin a se apropia tot mai mult de animale.
Prima lui statuie, lucrarea de absolvire a Şcolii de arte şi meserii din Craiova, pe care o credea pierdută şi pe care, aflând că s-a descoperit, ar fi dat echivalentul ei în aur numai pentru a putea s-a fărâme cu ciocanul (vezi V.G. paleolog) era o statuie de Vitellius – un împărat roman şi mare bou.
Ultima sa lucrare a fost o focă.
Deci de la împărat spre omul de rând care îşi face rugăciunea, iubeşte, uneori jupuit, luptă eroic şi moare, apoi la blânda lume a animalelor domestice sau aerul de deasupra casei (păsările măiestre) şi în sfârşit la animalele de foarte departe.
Dacă am lua-o geografic, curba sculpturilor lui Brâncuşi ar fi de la sud spre nord.
Un împărat roman şi o focă.
Arta lui Brâncuşi sfârşea prin a arăta nordul.
Sub capacul lădoiului pe sub care intri în parcul de la Târgu Jiu mai sunt presate obiceiuri străvechi de naştere, nuntă şi moarte, cântece populare şi „aforisme originale”.
„Când încetăm de a mai fi copii suntem deja morţi”. Iată un astfel de aforism, cules din gura maestrului de ucenici sârguincioşi.
Brâncuşi a fost şi un fel de Socrate al sculpturii şi pe care l-au cunoscut bine precum Modigliani, primul său ucenic, şi alţii, au putut urma în preajma lui un adevărat curs de artă modernă.
Câteva prelegeri ne-au rămas concentrate sub forma aforismelor mai sus amintite.
„Nu vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat tot”.
Ce i-a dat lui Brâncuşi acest pământ?
Mi-am pus această întrebare lângă Coloana infinitului.
Şi l-am văzut peregrinând prin Oltenia cu ochii către munţii de piatră care aştepta să fie sculptată, cu auzul plin de cântecul răguşit al cocoşilor.
Tot ce a luat, a agonisit din seva acestui pământ, a pus „sus”, la păstrare atunci când glasul altor sirene l-au chemat tot mai departe, a lăsat aici într-o ladă de zestre.
„Eu trebuia să fiu fată, spunea el, să mă cheme Costandina şi să merg la tămâiat”. Părinţii aşteptau într-adevăr o fată când a venit pe lume un nou Brâncuşi.
Deci lada de zestre poate fi şi o astfel de reminiscenţă „de fată”.
Vorbeam de obiceiuri.
Există la Peştişani unul foarte ciudat: tăierea bradului. Când moare un flăcău tânăr sau o fată nemăritată, colegii lor, flăcăi şi fete, merg la pădure, taie cel mai înalt brad, îl curăţă de crengi şi îl aduc în spinare pentru a-l purta apoi cu un anumit ritual până la locul unde se va odihni mortul.
Coloana infinită ar avea şi semnificaţia acestei „cruci” de mormânt.
Se mai spune că în momentul elaborării planului pentru complexul de la Târgu Jiu, când nimic nu era încă definitivat, întrebând de prietenii lui din copilărie, de cutare şi de cutare, i se răspundea mereu: „e mort”, „a murit”, „mort”. La fiecare răspuns, Brâncuşi, care avea o foaie de hârtie în faţă, desena un triunghi. Puse unul peste altul au dat o coloană.

Omul 
N-a acordat interviuri, caz unic, cred, în istoria artei moderne. Şi nu dădea voie să i se fotografieze lucrările. A dispreţuit suveran tehnica reproducerilor şi albumelor, – izvor de îmbogăţire şi zgomotoasă reclamă pentru atâţia. Învăţase să mânuiască singur aparatul de fotografiat. Făcea poze după propriile lucrări, neavând curajul să le lase pe seama altor ochi, care, doamne fereşte, le-ar fi putut prinde din cine ştie ce unghi! Credea că sculptura are o faţă văzută şi una nevăzută şi, pentru unii, de nevăzut, în vecii vecilor. Considera piedestalul la fel de important ca statuia însăşi. Îl gândea cu aceeaşi străşnicie şi-l migălea, cioplea, poliza la nesfârşit. Gândea uneori şi ambianţa unde va fi expusă opera, iar dacă era vorba de o lucrare monumentală, ţinea seama de întreg spaţiul din jur. Se lăuda că pentru amplasarea unei coloane infinite în Statele Unite, americanii i-au dărâmat nişte zgârie nori. Pentru pasărea măiastră dorea un palat. Dar unul pe care să-l gândească el. Într-o vacanţă pe Coasta de Azur se spune că se apucase să construiască un palat din buşteni aduşi de valuri.
Sigur, dacă ar fi mai trăit n-ar fi autorizat un film despre el. Ar fi pretins, în cel mai bun caz, să filmeze el şi să semneze şi comentariul. Ar fi prăpădit kilometri de peliculă şi după aceea, declarându-se nemulţumit ar fi lăsat totul baltă. Îşi făcea totul cu mâna lui: de la mămăliga pe care o mesteca iute, cu dexteritate, în inima Parisului, spre marea uimire a invitaţilor la masa acestui ţăran plin de ciudăţenii şi până la ultimul retuş la Coloana infinită.
Brâncuşi aparţine umanităţii – însă ca român. Ce este esenţial în creaţia sa poartă amprenta geniului din spaţiul carpatin. „Nu vom fi niciodată suficient de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul” – a spus el. În acest pământ, care i-a dat totul, el a împlântat pentru veşnicie un stâlp de pridvor, ieşit din mâna sa: Coloana infinită.
Acest pământ care i-a dat totul se numeşte Hobiţa, satul lui natal, din Gorj. Şi se numeşte România. Sub cerul nostru peregrinând ca anonim ciobănaş în munte, ori ca băiat de prăvălie la Craiova, ori ca elev al şcolii de arte şi meserii în aceeaşi capitală olteană, ori ca student la şcoala de Belle Arte din Bucureşti, s-a impregnat el de spirit autohton, nelinişte, dar şi-a trăit şi prima tinereţe în febra căutărilor. Până când a simţit furnicarea aripilor Păsării măiestre.
Mai precis: până la Rugăciune. Făcându-şi rugăciunea, în 1907, într-un cimitir din Buzău, Brâncuşi spunea un „Amin” unei epoci întregi de sculptură. Amin – aşa să fie – el va face altfel. Plecase în lume, cu o pasăre măiastră în traistă dar pe jos, aripile prea mari îl împiedecau să zboare. Se va mai întoarce în 1937, împuns la gândul Coloanei. Ce înseamnă operele lui, toate laolaltă, şi fiecare în parte? Ce vrea să spună această Poartă a sărutului, acest Sărut, multiplicat, această Masă a tăcerii – atât de mult şi de contradictoriu comentate?
Ar trebui să ne adresăm în primul rând artistului. Să aflăm interpretarea pe care le-a dat-o.
Dar nu-i făcea plăcere să explice. Celor care îi cereau lămuriri, le recomanda să-i privească operele în tăcere, până când le vor înţelege. Se înfăşura în muţenie. Arta trebuie să vorbească singură, nu are nevoie de limbuţia autorului. Brâncuşi îndemna la contemplaţie. Trebuie să-i priveşti piatra cioplită până când aceasta îţi va grăi, în şoaptă, ori cu glas de tunet. Iar dacă nu-ţi va vorbi niciodată, nu-i vina ei. Universul îi intră gâlgâind de sensuri şi mistere,încărcat de semne şi cifre în găvanele ochilor. În găvanele minţii, Opera lui e un cearcăn în jurul ochiului cu care privim sensul lucrurilor şi-al universului. Un cearcăn în jurul ochiului telescopic cu care privim în alte lumi. Sidney Geist, se arată uimit de afirmaţia sculptorului: „Viaţa mea a fost un şir de fapte minunate”. Ce şir de fapte minunate? Cercetătorul american nu la prea găseşte în biografia sa vizibilă. Atunci, conchide el, cu multă dreptate, acestea trebuie să fie în adânc, în trăirea profundă a artistului, care a privit lumea ca pe un miracol, şi a fost fericit că are revelaţia „unui şir de fapte minunate”. Şirul de fapte minunate este pentru noi opera. Oare cum şi-ar fi comentat Brâncuşi opera? Să admitem c-ar fi ieşit pentru un moment din muţenia sa şi ne-ar fi arătat fiecare lucrare cu degetul. „Iată această Cuminţenie a Pământului vrea să spună…” Ce vrea să spună? Există persoane fericite, care au avut ocazia să asculte comentariile maestrului la propria sa carte de legi. Însă aceste explicaţii de ghid autorizat n-au fost consemnate şi s-au pirdut. Probabil că nici n-au fost făcute niciodată. Cei care l-au cunoscut în diverse perioade şi etape ale creaţiei sale: V. G. Paleolog, Petre Pandrea – pictorul Istrati, Miliţa Pătraşcu, dintre români – nu-şi amintesc mai mult decât nişte mârâituri de leu călcat pe labă ori de câte ori era somat să se clarifice. Aceste mârâituri puteau fi luate şi-aşa, şi-aşa. În conversaţia particulară, se spune, era vioi şi cuceritor, ironic, uneori muşcător. Dar mai mult scăpăra decât povestea. Spiritul său avea natura fulgerului, care nu întârzie prea mult pe cer. Cerându-i-se o recomandare pentru o tânără pictoriţă americană, Brâncuşi îi scrie trei rânduri pline de miez, terminând cu îndemnul: „Duceţi-vă (s-o vedeţi), ca din partea mea”.
Există, cu toate acestea, un comentariu al operei brâncuşiene făcut de Brâncuşi însuşi: titlurile lucrărilor.
Marin SORESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here