Lecția despre Brâncuși (XII)

1070

Lui Alexandru Ivasiuc viața i-a oferit doar zece ani pentru creație, ani în care a produs o operă care contează în economia literaturii române: Vestibul (1967), Interval (1968), Cunoașterea de noapte (1969), Păsările (1970), Corn de vânătoare (1972), Apa (1973), Iluminări (1975), Racul (1976) și publicistica din volumele Radicalitate și valoare (1972) și Pro domo (1974). Un scriitor profesionist întru idei, apropiat lui Camil Petrescu și Mihail Sebastian, cu o energie creatoare plină de vitalitate – dovadă că viața l-a obligat să se grăbească și să ardă ca o flacără vie cu toată ființa – încărcându-se mereu și de fiecare dată altfel, cu speranța și nădejdea că timpul vor fi de partea lui. În dimineața zilei de 4 martie 1977, apărea în revista „Contemporanul” ultimul său text – Puterea scriitorului –, iar seara avea să piară sub povara grea a unui oraș delabrat.
Puterea scriitorului s-a suprapus peste drama unei „istorii în mers”, guvernată de inceritudinile timpului. Despre Brâncuși a scris „la o sută de ani” un „text de serviciu” cu reale calități și virtuți culturale, încercând să-l încadreze într-o matrice ordonată filosofic. (v.v.)   

Gloria lui Brâncuși

Într-un moment de mari neliniști, într-un secol adesea debusolat, în sânul unei civilizații în criză care se îndoia (cum se îndoiește încă) de temeiurile ei, Brâncuși i-a reafirmat temeiurile reale și, fără clamoare, i-a redat o parte din încredere.

Este în afară de orice îndoială că, dintre toți marii artiști români, Constantin Brâncuși a atins cea mai înaltă celebritate măsurabilă nu prin cantitatea de laude ce i-au fost acordate și nici prin numărul de studii dedicate, ci prin faptul că este punct de referință și cap de serie pentru sculptura mondială. Cum s-a întâmplat această minune a ascensiunii și faimei extraordinare a marelui nostru compatriot?
Desigur, excepționala lui vitalitate artistică, forța subțire și ultrapolizată a sculpturii sale, filosofia implicată, fără de care nici o operă nu poate atinge universalitatea și permanența ce sunt atribute ale deplinei sale existențe, sunt primele cauze ce-i explică succesul.
Dar aceste realizări s-ar fi făcut așa, oricând și oriunde și ar fi avut același succes în orice condiții istorice? Mi se pare că nu. Un artist genial nu exprimă frumosul care plutește independent deasupra apelor, ca un duh sfânt, și nu se exprimă numai pe sine. El este condensarea unui moment istoric universal, e un formulator măcar al problemelor timpuluisău, dacă nu oferă chiar și soluții. Paradoxul nașterii operei mari de aici și derivă: ca să plutească în permanență peste timp, ea este un produs al timpului, cu adânci rădăcini în întrebările și neliniștile ei. E o replică la frământare și trecător, reafirmând dintr-un anumit unghi istoric, în definite circumstanțe istorice, eternitatea năzuinței spre împlinire, totalitate și libertate pe care o implică marea artă.
Constantin Brâncuși a avut desigur șansa să creeze într-un moment când pionieratul artistic și inovația, profunda originalitate și nu numai perfecțiunea tehnicii erau cerute. De aceea, o formulă nouă, cu rădăcini (dar numai cu rădăcini) în creația populară românească, transfigurată de conștiința unor înalte scopuri de reprezentare esențiaiă a lumii, a avut un succes firesc, fiind una din loviturile date rutinei și academismului. Brâncuși a privit lumea cu ochi proaspeți, când oamenii căutau noi soluții și deci prospețime. Mai există însă și un alt motiv, poate cel mai de seamă, în afara caracterului revoluționar al artei sale, care l-a impus în întreaga lume. Într-un moment de mari neliniști, într-un secol adesea debusolat, în sânul unei civilizații în criză care se îndoia (cum se îndoiește încă) de temeiurile ei, Brâncuși i-a reafirmat temeiurile reale și, fără clamoare, i-a redat o parte din încredere. Luând o cale opusă, într-un momet în care iraționalismul deriva din romantismul târziu – semnul cel mai sigur al crizei -, Brâncuși a început o luptă, prin operă, pentru reafirmarea rațiunii, pentru precumpănirea contemplației calme asupra dezordinei afective. A dovedit că frumosul mai degrabă țâșnește din oprirea privirii pe ideea materializată, care ne leagă de univers, cu toate că este prin definiție o distincție, decât din eliberarea haosului din noi, ce părea multora că poate să ne apropie de o contopire muzicală cu ritmurile lumii. El a crezut mai întâi nu numai în realitatea ideii, ci și în putința ei de reprezentare, într-un moment în care filosofia burgheză se zbătea între relativismul absolut al pozitivismului logic, cu pretenții științifice (generalizarea grăbită și netemeinică a științei și a noilor matematici) și diversele doctrine iraționaliste, care, impulsionate de intuițiile romantice ale lui Nietzsche, au degenerat în mitologii violente, în elogiul acțiunii fără scop și în cultul distrugerii. Ca o contrapondere, lumea i-a înțeles mesajul, ideal și purificat, deci tocmai de aceea nemistificat. Însă credința în valoarea ideii, în capacitatea rațiunii reprezentabile, în plinătatea ei ontologică, în tensiunea omului de a fi rațional, ca singur drum de realizare a oricărei ființe umane și a umanității, în ciuda dedesupturilor sale mai întunecate, elogiul luminii și al iluminării este însuși fundamentul marii civilizații europene, din care și cultura românească populară și cultă face parte integrantă. De aceea, fiind credincios unor reprezentări ale copilăriei sale, le-a dezvoltat fără să le trădeze, pentru că nici nu avea ce să trădeze, integrându-se în unitatea din care noi înșine nu ne-am desprins.
Brâncuși a foșt și este un mare român fiind un mare european, legând motivele folclorice românești de filosofia greacă, de umanism, crezând nu numai în raționalitatea omului, ci în raționalitatea lumii, nu în totalitatea ei doar, ci a fiecărui obiect în parte, a materiei însăși care ascunde formele pe care artistul trebuie doar să le descopere. Umanist, rațional și obiectiv (crezând în obiectivitatea adevărului neconvențional), înseamnă același lucru. Și Brâncuși a fost mare pentru că în epoca noastră a dovedit-o, tocmai când aceste lucruri erau puse la îndoială.
Alexandru IVASIUC
România literară, 19 februarie 1976

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here