Un mare poet interesat de creația lui Brâncuși, într-o documentare la Paris pe urmele acestuia, cu speranța că va putea semna o coproducție româno-franceză care să conteze în filmografia amândurora. Notații de scriitor, fulgurante, furate de la fața locului – câteva pagin de jurnal – semnate de Marin Sorescu acum… o jumătate de secol. v.v.)
„Marie-France Ionescu îmi spunea că Moșul o simpatiza – cum îi plăceau lui copiii. Îi povestea că pe vremea când era ciobănel avea o iubită și se înțelegeau prin păr. Comunicau prin păr. După cum i-l bătea vântul, ori după cum era pieptănată, știa că e supărată ori veselă. Ea era pe un deal, el pe altul – mai bine zis de pe un plai pe altul – și părul ca niște tulnice”.
29 iunie 1974
Dis de dimineață la Muzeul de artă modernă. Direcția Atelier. Îmi transcriu titlurile lucrărilor în ordinea în care mă învârt printre ele: Pogany (1919, piatră sau gips alb), Cocoș (gips alb), Fântâna lui Narcis (gips), Coloana fără sfârșit (stejar, crăpat), Coloana fără sfârșit (stejar, mai mare decât cealaltă), Animal nocturn (lemn, observ că are același soclu ca și Fântâna lui Narcis), O tânără fată sofisticată (soclul: lemn ca toiagul, gips), Pogany (soclul: lemn, piatră. Capul, bronz aurit, fața; spatele negru), Pogany (1913, gips neterminat, soclul de lemn), Prințesa X (1919, bronz aurit), Broasca țestoasă (1941—1945, gips), Cocoș (1924, soclul lemn, statuia gips), Un lemn fără titlu, un gogoloi de bronz (fără titlu), Cocoș (1924-1941), un alt Cocoș (1924-1941), începutul (lemn), Pasărea, Vaza, Tors de femeie, Copil adormit, Sărutul (piatră), Cap de femeie (1907—1908), Tors de om tânăr (lemn), Pasăre (I940, bronz aurit), Tors de fată tânără, Macheta templului (1933—1937), Figură, Cap de femeie, Pasăre, Leda (bronz aurit, 1924), Păsăruică (1925), Planta exotică, Studiu pentru Pogany (pictură), Tors de fată tânără (având drept soclu Sărutul), Cocoșul, Bornă de hotar (1945, piatră),Vrăjitoarea (gips, soclul de lemn).
Paznicul sălii, un domn mai în vârstă, văzându-mă cum întocmesc inventarul, începe să-mi dea târcoale. Mai iese, mai intră, nu mă slăbește din ochi, n-ar fi exclus să fi dat și vreun telefon. Deși statuile „din bardă și din secure” nu sunt din cele să le bagi în buzunar. De reținut: ceata coloanetor fără sfârșit (cum ar fi la Fra Angelico ceata îngerilor). Apoi: ceata cocoșilor. Meșterul crea cete de opere asemănătoare, ca și când ar fi fost interesat de un ritm anume, o metrică (cel mai adesea populară). Chiar expuse și privite separat, fiecare statuie are încărcătură de ritm, ca o frântură dintr-un vers. Poate că asta te fascinează la ele, fără să știi ce anume. Apoi: statuile lui Brâncuși cer să te-nvârți în jurul lor – pentru producerea amețelii. Soclurile sunt rotunde, ca pietrele de moară. Sau imitând motivul încrustăturilor de pe toiagul de alun, care se dă de pomană în Oltenia (cu o batistă legată de el, un măr înfipt în vârf și-un colac). Mi-am închis caietul și mă uit cum ruginește barda Lui, înfiptă într-un ciot. Foca e o navă. O navă înaintând prin rugină. Rugină despicata cu barda. Unde săreau așchîiie? Dacă pui cocoșii, păsările și coloanele laolaltă, îți iese o pădure măiastră, fermecată, de lemn, bronz, piatră. Ca pădurile din basme. „Atunci fata numai ce aruncă pieptenul în urma și-odată crescu o pădure înaltă și deasă” etc. În pădurea aceasta intri printr-o poartă de lemn ori piatră și stai rezemat de-o coloană infinită, pridvor la a fost odată ca niciodată, și n-o să mai fie niciodată ca odată.
Paznicul vine și se chiorăște la mine de foarte aproape, cum mă chioram și eu foarte de aproape la Primul pas. Ca să-l enervez, iar deschid caietul și notez cu scrisul meu, citețul: Primul pas (gips), Cap de femeie (pictură) – a mai fost sau e alta ? -, Cap de copil adormit (1906, marmură). Într-o altă sală sunt expuse, alături cu alți sculptori: Coloana fără sfârșit (1920, lemn), Muza adormită (bronz aurit), Cariatidă, Muza adormită (bronz neșlefuit, 1910), Foca. Foca îl înțelege cel mai bine pe Brâncuși. Îmi place Brâncuși când plouă, că are o focă. Trebuie să dai noroc măcar cu două opere ale luj, să le pipăi, ca să fii cuprins de fluid. Să bați laba măcar cu foca.
30 iunie — 3 iulie
Alerta Brâncuși continuă. Credeam că după documentarea din țară și eseurile scrise nu voi mai fi în stare să mă entuziasmez. De altfel, pentru asta am și venit la Paris, făcând un ocol.
Marie-France Ionescu îmi spunea că Moșul o simpatiza – cum îi plăceau lui copiii. Se realiza acea înțelegere între bunici și nepoți, peste capul părinților, acel „complot”. Îi povestea că pe vremea când era ciobănel avea o iubită și se înțelegeau prin păr. Comunicau prin păr. După cum i-l bătea vântul, ori după cum era pieptănată, știa că e supărată ori veselă. Ea era pe un deal, el pe altul – mai bine zis de pe un plai pe altul – și părul ca niște tulnice. Pictorul Istrati avea casa alături de atelierul lui. Deși amândoi cu telefon, Brâncuși, când voia să-i vorbească, ieșea și dădea cu pietricele în geam. „Mă duc, că mă cheamă”, zicea Istrati.
Această „documentare” îmi folosește foarte mult, pentru că filmul trebuie să fie făcut în spiritul acesta – de aruncare cu pietricele în fereastra artei, copilăresc, dumnezeiește, nu pe tonul prețios, cu savantlâc mult, care nu e deloc in spiritul sculptorului. Când îi voi întâlni pe Pradinas, regizorul și operatorul de la Televiziunea franceză, cu care facem filmul, în colaborare cu Televiziunea română, îi voi spune toate acestea. Cu el mă înțeleg bine, vede metaforic și plastic. Am fost împreună, cu cîteva luni în urmă, la Târgu Jiu, Hobița, Tismana, Craiova, Mănăstirea dintr-un lemn. La Craiova, fascinantă întâlnirea cu moșul V. G. Paleolog, care e o forță a naturii.
4 iulie
La Muzeul de Artă Modernă, unde de data aceasta nu mai merg ca un vizitator, ci în calitate de cercetător. Am fixat o întâlnire cu domnișoara Stern, care are în custodie atelierul. 
Studiez desenele lui Brâncuși (nu se arată de obicei publicului, și mamzel Stern mi le pune cu amabilitate la dispoziție). De asemenea, mapele cu fotografii realizate de sculptor. Autoportretul, femei, mulți copii, un profil de femeie cu peisaj, un alt autoportret (ușor ironic); moș cu nasul cârn și gât lung. Spirala: portretul lui Joyce (1929). Păsări pe cer, parcă sunt motivele de pe covoare. Crocodilul cu rădăcini. Alte păsări pe cer.
Treptele creației
În general, fotografia desenele făcute de el, apoi, pornind de la fotografii, își regândea sculptura. Deci asalta materialul din două părți: cu mâna omului, ce poate ea să „vadă” într-un model, apoi cu ochiul rece al aparatului de fotografiat (probabil unul vechi, de amator). Tehnica stilizării. Niciodată de la prima realitate – ci de la a doua, a treia, îndepărtări succesive de motiv, spre metafora lui. Îndepărtarea de „biftec”, cum numea el sculptura tip Rodin, spre esență. De aceea, spunea Brâncuși, „sculptura se face pe dinăuntru”. Altă cale: găsea câte o piatră culcată și parcă nici n-o mișca din loc. Îi sugera ușor cu dalta ochii, gura, așa cum ar fi făcut stihiile înseși, apele, vîntul, dacă ar fi avut vreme, dacă ar fi fost lăsate să lucreze și n-ar fi fost întrerupte. Sculptura – stihie, s-o numim, provizoriu – adică, ajutând natura, în direcția ei. Dumnezeu, creându-l pe Adam, nu i-a dat un pumn, ci doar a suflat, ori l-a atins cu degetul (vezi și Michelangelo). Unele din lucrările lui dau sentimentul acesta de ușor suflu divin. Capul de copil adormit (marmură) sau Capul de copil adormit (gips colorat), și alt cap în piatră. Spre sfârșitul vieții nu mai comunica decât cu câțiva prieteni — și cu copii, copiii putând intra oricând în atelierul său. 
E drept că în anii săi mai furtunoși și femeile puteau intra oricând în atelierul său, unele chiar rămânând, sub forma unor atât de creatoare obsesii. Pogany. Are multe desene cu capete de femei. Câteva fire de păr, sugerând bucle. A se cerceta importanța magică a părului. Comparație cu vreun descântec. Când ridica piatra pe un soclu, nu lucra cu migală decit cocul – un nod de viață important (Cap de femeie, Gips). O sculptură în piatră se numește Timiditate. Timiditatea lui de a nu strica piatra și dragostea. Era totuși un migălos. Torcea piatra, orice material. Broasca țestoasă ca o navă cosmică – răgace cosmică. Trei tentacule, ventuze pe cer. Compar broasca de gips cu cea de lemn. De contemplat portretul lui Eileen Lane – marmură cu conci.
Brâncuși avea proiecte de arhitectură. Unele statui puteau fi și case, orașe. (Pictorul olandez Constant expune astăzi astfel de proiecte.) Pentru el o piatră găsită în drum era o muză adormită. Arta lui nu voia s-o trezească, ci doar să-i sugereze puțină viață, în acest dulce somn dat de natură. Făcea niște acolade, adâncitura buzelor, întunericul părului. Sărutul din 1925: piatra parcă e de pe columna lui Traian. Micșorarea corpului uman, turtirea lui până la esențializare. Capetele mari – care au mâini ce se cuprind… Omul începe în creștetul capului și parcă se termină la gât. De aici încolo apare turtit. De ce pe coloana lui Traian nu apare tălmaciul, care să traducă ce spun dacii chinuiți romanilor învingători? Brâncuși face artă de tălmaci primitiv pe lângă forțele naturii. Sărutul (1908-1909), piatră galbenă. Părul e ca scoarța de copac. Studiu pentru portretul doamnei Eugene Meyer (lemn, Paris 1916). Ce se reflectă în Începutul lumii? Te poți reflecta chiar tu în acest bronz lustruit, tu modificat ca pentru începutul lumii, în forma aceea de ou ascuțit. Acest ou ar „bate“ desigur alte ouă, dacă s-ar ciocni cu el, la Paști. Meșterul are mai multe începuturi ale lumii. Ce vorbeam mai înainte de arta lui înceată. Sunt în gips și marmură. Foarte asemănătoare cu muza adormită. Coloanele fără sfirșit din atelier au înălțimea de 3 m, 4,10, și 5,58 m. Aș vrea să verific aceste cifre, dar n-am metrul la mine, ca un făcut! (Sunt din nou in atelier. Asta ar mai lipsi să mă vadă paznicul și măsurând!) Măsor totuși, discret, cu cotul ori cu șchioapa. Nu de alta, dar o eroare de câțiva centimetri la coloană ar putea fi fatală, ca în zborurile interastrale, ar putea devia radical interpretarea noastră. De ce acest titlu: Cupa lui Socrate? A, că se bea otravă cu ea! Mi se pare că era destinată să stea pe pernă, lângă tine, s-o ai la-ndeâmînă. E de lemn și seamănă cu caucul oltenesc, cu care țăranii beau toată ziua, depășindu-l pe Socrate (în amărăciune și longevitate). În Leda te poți oglindi. Se oglindește și ea, pe soclu. Obsesia oglindirii – lustruirea aproape funcționărească la Brâncuși, ca de cot de slujbaș la cancelarie. Tot din seria sferelor, Danaida (bronz aurit), Negresa blondă – gips, Nou-născutul – oțel inoxidabil.
Din nou la desene
Direcția părului și bărbii în Autoportetul lui Brâncuși e spre stânga. Ochii ca găuriți, sculptați. Sprâncenele groase, nasul abia schițat. Dacă n-ar avea păr mult, n-ar fi cu barbă, ar părea fălcos. Celălalt Autoportret, din profil: un moș mucalit. Joyce are ochelari și cravată. E singura dată, cred, când iese din mâna lui Brâncuși o cravată. Și un guler. Acest portret -„realist”, se completează cu celălalt închinat amicului său, Joyce în formă de spirală. De ce l-a făcut ca o spirală? Ce înseamnă literele de jos?
Aseară, regizorul Jean Pradinas m-a invitat la o plimbare prin Cartierul Latin, pe care am acceptat-o, considerând documentarea mea la Paris ca și terminată. Lasă mașina lângă stația de metro Rue du Bac, întrucât pe Bul. Mich e greu de parcat. În timp ce ne strecurăm printre lumea înghesuită pe străzile înguste (unul înghite flăcări) ori, la masa servită la un restaurant foarte condimentat, de lângă Huschette, îi expun, poate mai legat de cum am notat, cam cum aș vedea eu filmul acesta. Unde trebuie să te ducă mintea când ți se arată cutare sculptură. Pradinas se arată încântat. Cum filmările din România sunt gata (regret că n-am timp să văd ce-a ieșit), va pleca în Statele Unite să surprindă cu aparatul lumea fantastică a lui Brâncuși. Îi vorbesc de sculpturile de la muzeele din Chicago, Philadelphia și New York pe care le-am văzut la începutul lui 1972, la fața locului. Și să observe că harta călătoriilor lui Platon, de o parte și de alta a Mediteranei, între Cyrene, Sais, Athena, Syracusa și Taras seamănă cu Domnișoara Pogany. Amicul meu zimbește. Platon mergând pe mare pe trăsături de fată…
Marin SORESCU
România literară, 19 februarie 1976
