Lecția despre Brâncuși (X) – America omagiindu-l pe Brâncuși

850

Profesorul Dan Grigorescu, discipol al academicianului Tudor Vianu, a ținut cursuri de istorie și cultură românească la universitățile americane din Seattle, Portland și Los Angeles și a ocupat vreme de câțiva ani postul de director al Bibliotecii Române din New York – perioadă în care „l-a văzut” pe Brâncuși în marile muzee și colecții particulare din America. Are la activ câteva volume despre sculptorul nostru: Brâncuși, rădăcinile operei (1980), Brâncuși și arta secolului XX (1998), Brâncuși și arta modernă (2001). Pentru revista Frontiera clipei (1996) a scris un text despre Necesara pietate, atunci când se constată o ușor vulgară inflație de păreri care mai de care „mai autorizate” despre viața și opera sculptorului. Textul de mai jos dă seama despre prezența lui Brâncuși la 100 de ani pe scena manifestărilor culturale din America. v.v.)

„Ar fi, gândesc, supremul omagiu pe care America l-ar putea închina acestui maestru al artei universale și al artei românești. Cocoșul lui Brâncuși ar vesti, simbolic, dimineața la celălalt capăt al pămntului, în clipa în care, în țara lui, soarele scapătă glorios spre poalele Coloanei”.

S-a întâmplat ca, în urmă cu șase ani, când am intrat pentru întâia oară în Muzeul de artă din Portland, să fi fost o după-amiază de sfârșit de februarie, în preajma zilei lui Brâncuși.
De aceea, mi s-a părut o coincidență miraculoasă să regăsesc, în holul de onoare al muzeului, o Domnișoară Pogany, al cărei metal, devenit aproape imaterial, vibra în lumina calmă. Eram la multe mii de mile de țară și mă întâlneam, simbolic, cu acest semn al spiritului românesc pe care-l deslușeam în sculptura ce reverbera, tăcută, lumina. Catalogul muzeului, de fapt un elegant album de reproduceri din Braque și Modigliani, Picasso și Barloch, Seurat  și Tobey, Rauschenberg și Jackson Pollack, purta pe copertă o imagine a sculpturii brâncușiene, socotită cea mai valoroasă piesă a bogatei colecții.
În vara lui 1970 m-am întâlnit din nou cu arta lui Brâncuși. Era la Los Angeles, unde muzeul găzduia „Săptămâna culturii universale”; panoul care anunța evenimentul înfățișa o imagine a Regelui regilor, sculptura pe care Fundația Guggenheim o împrumutase muzeului losangelin pentru a marca însemnătatea manifestării. De altfel, presa culturală din marele oraș californian vorbea statornic despre lucrarea brâncușiană ca despre cea mai semnificativă prezență în ampla expoziție, a cărei importanță o compară cu aceea a manuscriselor proustiene și a unor ediții shakespeareene princeps expuse, tot în aceeași vreme, la marea bibliotecă Huntington din Pasadena, un orășel cu soare șî cu palmieri din apropiere.
Când, în 1973 revistele americane de artă au aniversat faimoasa „Expoziție de la Armurărie”, din 1913, s-a vorbit îndelung despre însemnătatea acelei expoziții, moment definitoriu al istoriei construirii unei viziuni moderne în arta americană. Numele care venea cel mai adesea în discuțiile prilejuite de aniversare era acela al lui Brâncuși; s-au retipărit, de pildă, fragmente din volumul America și Alfred Stieglitz, editat de Waldo Frank în 1934, cuprinzând câteva substanțiale referiri la personalitatea artistului român, mărturii ale unor sculptori americani și europeni care vorbeau despre opera brâncușiană ca despre unul dintre izvoarele cele mai generoase ale inspirației.
În vara lui 1974, s-a deschis o expoziție comună a muzeului din Philadelphia și a celui de Artă Modernă din New York. „De multe decenii – a scris atunci cronicarul lui „New York Times” – iubitorului american de artă nu i s-a înfățișat un tezaur atât de bogat al spiritului creator din epoca noastră. De multă vreme Picasso, Matisse, Marcel Duchamp, Braque, Nolde, Modigliani, Vameșul Rousseau, Pollack și Calder n-au stau împreună în sălile aceleiași expoziții”. Dar intrarea în sălile Muzeului se făcea pe sub o poartă înaltă, de o nobilă simplitate, cioplită de Brâncuși; simbolic, drumul spre arta modernă a lumii trecea pe sub austerul arc de triumf închipuit de geniul unui scuuptor român.
Sau, la câteva luni după aceea, când Fundația Guggenheim a inaugurat o expoziție amplă, prezentând capodoperele a 6 maeștri ai picturii din acest secol: Picasso, Klee, Miro, Chagall, Leger, Kandinsky; dar la temelia spiralei ce se înălța până sub tavanul de sticlă peste care plutea lumina amiezei de vară, stăteau sculpturile lui Brâncuși. Întreaga construcție a artei moderne universale se sprijinea, parcă, pe structurile acestea care echilibrau imprevizibil volumele, aerul, lumina; păsările în zbor își prelungeau formele cutezătoare care reinterpretează legile severe ale gravitației. Iar într-un colț, așezat în unghiul de lumină dintre două ferestre, Portretul lui George, al copilului care doarme cu pumnii sub cap, deschidea o lume a inocenței fără de umbre; în preajma lui, Vrăjitoarea își pierdea orice aluzie malefică și devenea o ursitoare bună.
Cu câțiva ani în urmă Muzeul de Artă Modernă din New York a restructurat ordinea expunerii de la cel de-al doilea etaj. Operație anevoioasă care a luat multe săptămâni, rezultatul a fost cel gândit cu strictețe de muzeografi: organizarea unei săli speciale rezervate sculpturii brâncușiene. Într-un spațiu de un alb iradiant care pare să se deschidă mult dincolo de pereții sălii, operele lui Brâncuși închipuie un univers al miracolului, depășind condiția de muzeu a expunerii. Liniștea care plutește în celelalte săli devine aici materială, atmosfera e aceea a unei lumi unde se săvârșește minunea plăsmuirii formelor dintru început, a esnțelor permanente.
La Philadelphia, unde se află cel mai vast tezaur brâncușian din întreaga Americă, sculpturile maestrului român sunt de mai multă vreme adăpostite într-o sală specială. Aici, însă, dominate de forma desăvârșită a ovalului, a Noului născut, a lui Prometeu; a Sculpturii pentru orbi, asiști – parcă – la izvodirea însăși a vieții din oul primordial, a timpului din barbianul „ceasornic fără minutar”.
Arta și critica americană îl cinstesc pe Brâncuși nu ca pe un moment al istoriei culturii, nu doar ca pe o obârșie a multor idei artistice ale sculpturii moderne din Statele Unite; el este o prezență și numeroasele studii ce i se consacră, frecventele referiri pe care istoriile și sintezele de artă le fac la creația lui o dovedesc convingător, în școli se organizează programe audio-vizuale consacrate sculpturii brâncușiene, muzeele îi dedică seri de conferințe și programe artistice (la un asemenea program de la Institutul de Artă Modernă din Chicago am ascultat – de pildă – evocatoarea Coloană a lui Tiberiu Olah).
Unul dintre cei mai statornici comentatori ai artei lui Brâncuși, Sidney Geist, surprindea o trăsătură a acestei creații care o leagă de cele mai profunde caracteristici ale spiritului românesc: „Sculptura lui Brâncuși înfățișează un univers al formei în care totul e clar și plin de lumină… Robustețe, sensul suprem al bucuriei, iată liniile definitorii ale acestei arte, emanând de aici cu aceeași forță cu care trebuie s-o fi simțit creațiunile celei dintâi zile a lumii”.
Nu știu ce se va fi hotărât în chestiunea, mult discutată în urmă cu vreo doi ani, a ridicării unei replici monumentale a Cocoșului într-una din vastele piețe ale Los Angles-ului. Dar îmi place să visez la această sculptură, care înseamnă bucurie a dimineții și a cântecului, proiectându-și silueta de o geometrie pură și energică pe cerul mereu albastru al Sudului.
Ar fi, gândesc, supremul omagiu pe care America l-ar putea închina acestui maestru al artei universale și al artei românești. Cocoșul lui Brâncuși ar vesti, simbolic, dimineața la celălalt capăt al pământului, în clipa în care, în țara lui, soarele scapătă glorios spre poalele Coloanei.
Dan GRIGORESCU
România literară, 19 februarie 1976

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here