„O primăvară belalie bântuie-n buiestru, la liber, pe marile artere ale orașului matropolă. Sunt pe undeva pe bd. Dacia, vis-a-vis de piață Cervantes. Aici, în piața cu o așa rezonanță culturală, într-un imobil boieresc, la mansardă, a locuit Barbu Brezianu. Pe fațada casei, rămasă în lipsa-i fără personalitate, stă la vedere, atârnată o placă de marmură, care-i atenționează pe trecători sau pe cei interesați că „Aici a locuit…” Peste drum, într-o clădire impozantă aparținând dintotdeauna Ministerului Comunicațiilor, acum aflată în proprietatea privată a unui potent financiar de provincie, am petrecut, demult, „în interes de serviciu”, câțiva ani buni. Am rămas de-atunci doar cu amintirea întâlnirile aproape de fiecare zi, la cafea, cu seniorul brâncușologiei românești. Și ieri, flanând fără vreun scop anume pe bd. Dacia, am încetinit pașii, cuprins de-o ușoară nostalgie, pe trotuarul din fața imobilului cu pricina. Nu era nimeni. Doar o făptură subțire, tristă și vădit cuprinsă de-o oboseală la vedere pe chipu-i brăzdat fără economie, care vorbea singură și-ncearca aplicat, după slabele-i puteri, să aducă la „starea inițială” trotuarul din dreptul clădirii boierești de pe cosmopolitul bulevard.
– Uite și dumneata, m-a trimes șefu’ urgent, când tocmai mă așezasem să-mbuc și io ceva, că iar mă trecu’ prânzu’ cum mi se-ntâmplă des în ultima vreme, ca să fac repede curățenie, că cică ne râde lumea… Opri tomn-n dreptu’ nost, care-o fi fost, ziua-n amiaza-mare și aruncă dintr-o mașină un maldăr de cărți. Pe semne că nu-i mai erau de trebuință. Le-o fii citit și nu mai au nicio valoare. Și-acum trebuie să le mătur io și să le duc la tomberon.
Privesc cu mirare tâmpă la biata femeie care abia mai face față îndatoririlor nu tocmai la îndemâna oricui și caut să-i înțeleg supărarea asta nouă și neobișnuită de care chiar nu avea nevoie. Aleg la întâmplare din cărțile împrăștiate pe caldarâm un „Secolul XX”, nr. 1 din 1966, când încă mai era redactor-șef poetul Marcel Breslașu, iar Dan Hăulică era redactor-șef adjunct. Geta Brătescu, graficiana de mare talent ajunsă la senectute să expună la Bienala de la Veneția, răspundea deja de felul cum trebuia să arate revista, singura de literatură universală din peisajul cultural al acelor vremuri.
Transcriu textul Getei Brătescu, ilustrat cu fotografiile lui Dan Grigorescu, scris urmare unei documentări făcute cu doar câteva luni în urmă la Târgu Jiu, pe urmele lui Brâncuși. Una dintre fotografii reprezintă un fragment dintr-o masă dintre cele pe care chiar Brâncuși le-a montat în curtea casei Gănescu, azi Muzeu Național ce-i poartă numele. Imaginea, la fața locului e aceeași și astăzi după… 60 de ani. În curtea Muzeului Național „Constantin Brâncuși” timpul a rămas pe loc și grădina-i încremenită-ntr-un așa-zis… proiect, urmărit managerial „pas cu pas”.
Mâine-i Ziua Națională, de data aste dedicată Lecturii. Trăim timpuri de neînțeles. Astăzi, cărțile citite cândva ajung la ghena de gunoi.
Și primăvara bântuiee belalie… (v.v.)
Piatră și lemn
„…aici, la nordul Olteniei, lemnul este materia în care se exprimă o forță de concepție și o noblețe stilistică deosebită. Dialogul simplu între unghi și cerc, roata soarelui, face ornamentul stâlpilor și lavițelor oltenești. Masa dacică pe care Brâncuși o cioplește pentru parcul din Târgu Jiu amintește prin conturul circular al suprafeței același motiv al soarelui, principiu circular ce stă la baza organizării celebrelor sanctuare dacice. Poarta sărutului, din parcul aceluiași oraș, este o operă a cărei clasicitate nu ține de adopțiunea prin afinitate a clasicismului ci de un patrimoniu nativ care face originalitatea artei lui Brâncuși”.
Pe versantul nordic al Carpaților meridionali, în Transilvania, chiar deasupra Olteniei, se află ruinele așezărilor dace și romane, sâmbure pietrificat al sorginților noastre, așezat în inima țării. Munții trimet către văile Olteniei stâncile desprinse, torentele și râurile modelează piatra.
În straturile poroase apa crează prin eroziune subterane goluri, tipare umplute apoi tot de ea cu depuneri lente. Malul se rupe și din matriță se dezghioacă forme la a căror organizare surprinzătoare pare că ar fi colaborat omul. Din această parte a țării a pornit Brâncuși.
În toate regiunile muntoase există din timpuri străvechi o cultură a lemnului. Necesitatea de a folosi lemnul cu toate posibilitățile lui plastice și de rezonanță a dus la crearea unor soluții arhitectonice de o mare frumusețe și, implicit, a unei arte care se extinde de la cioplirea stâlpilor, a porților până la cioplirea mobilierului și a lingurilor. Dar aici, la nordul 
Olteniei, lemnul este materia în care se exprimă o forță de concepție și o noblețe stilistică deosebită. Dialogul simplu între unghi și cerc, roata soarelui, face ornamentul stâlpilor și lavițelor oltenești. Masa dacică pe care Brâncuși o cioplește pentru parcul din Târgu Jiu amintește prin conturul circular al suprafeței același motiv al soarelui, principiu circular ce 
stă la baza organizării celebrelor sanctuare dacice. Poarta sărutului, din parcul aceluiași oraș, este o operă a cărei clasicitate nu ține de adopțiunea prin afinitate a clasicismului ci de un patrimoniu nativ care face originalitatea artei lui Brâncuși. Această construcție în marmură, relativ mică, are măreția și permanența ideală a unui templu prin proporțiile și liniștea ei. Dar ea nu poate fi aservită unui anume stil ci rămâne ombilical legată de cultura primară a locului de baștină.
La Hobița, în satul lui Brâncuși, situat în Oltenia la vest de Târgu Jiu, cimitirul vechi este în afara satului. Biserica de lemn și crucile răsar din profunzimea verdelui vegetal. Biserica este unul dintre frumoasele exemplare de construcție din lemn din nordul Olteniei. Pe lângă condițiile materiale ce țin de istoria trecută, ghicim în aceste arhitecturi, plăcerea epuizării unui singur material, virtuozitatea meșteșugarului care-și interzice ajutorul altor materiale, 
poate mai comode, dar afectiv străine. Puținele cuie ce prind lemnul, îndeobște încheiat prin sisteme de tăieturi întrepătrunse, sunt tot din lemn. În aceste construcții detaliul este tot atât de mișcător ca și ansamblul dovedind inepuizabila fecunditate artistică a meșteșugului. Textura caldă și expresivă a cioplirii prinde puternic lumina și umbra, sporind frumusețea planurilor. Te apleci cu respect în fața pietrei și lemnului, simțind fiorul simplității și armoniei ancestrale, suflarea omului asupra materiei.
Geta BRĂTESCU
Fotografii de Dan GRIGORESCU
Secolul XX /revistă de literatură universală / numărul 1 / 1966
