Lecția despre Brâncuși (V)

831

„Ultimul senior al criticii literare”, după ce-a ispășit o pedeapsă nedreaptă fiind implicat într-un proces politic împreună cu Dinu Pillat și Constantin Noica, este reabilitat la începutul anilor ’60 și devine frecventabil în peisajul noii lumi literare. Într-un text din 1967, la rubrica-i de primă pagină – Distinguo – din revista Luceafărul, esteticianul Vladimir Streinu scrie „aplicat” despre Brâncuși la 10 ani de când sculptorul trecuse la cele veșnice, referindu-se și la importanța conceptului de libertate în actul creației, tocmai pentru că el însuși fusese supus unor iminente constrângeri și pleda de pe poziția celui care parcursese bună parte din viață sub o zodie nefastă și complet defavorabilă-i. Textul lui Vladimir Streinu oferă o altfel de proiecție asupra a ceea ce oferă libertatea propriului proiect de existență în universul unui creator. (v.v.)  

Brâncuși
„Universul brâncușian devine de neconceput în afara vocației lui la libertate. Acea fugă de romburi pe verticală, căreia creatorul ei i-a zis Coloana Infinită, țintind zenitul cu semnificația metafizică a celorlalte, este și un simbol social, vis de artă nealarmant al unei opresiuni alarmante, adevărat imn al libertății intonat de un cor de robi”.      

Ca să se refere mai totdeauna la natura specifică a tuturor artelor, limba noastră și-a derivat cuvântul frumos din latinescul formosus. Aceasta pare să însemne că, după concepția estetică a poporului, care și-a depozitat-o lingvistic, frumusețe artistică nu poate exista fără ideea de formă.
Chiar marii creatori români din linia Eminescu – Enescu, promovând la alte niveluri estetice concepția populară, au fost de aceea născocitori de „forme”. Nici critica noastră n-a gândit altfel; Maiorescu, contemplând odată o statuetă antică și amintindu-și în același timp, de câți nu ajung în artă să compulseze o formă, exclama, în acord el însuși cu limba și destinul culturii române: „… o, voi toți cei lipsiți de formă, viitorul nu vă va mai cunoaște !”
Continuator al acestei concepții colective despre artă, Brâncuși a meditat mai îndelung decât oricare altul de la noi și de oriunde asupra formei artistice. Opera lui a apărut prin urmare chiar lângă hotarul dintre artă și meditația asupra artei. Din punct de vedere al cerebralității creației, el este un Mallarme al sculpturii: atitudinea speculativă de artist și puritatea rezultatelor îl singularizează.
Prin cuprinderea abstractă a operei, el a dat sculpturii mondiale îndrumarea modernă. Mărturisit sau nemărturisit de ei înșiși, un Arp, un Mondrian și Henri Moore, fără Brâncuși, ar fi avut altă identitate decât aceea pe care le-o cunoaștem azi. În perspectiva cea mai largă și mai înaltă, coeficientul abstractiv al creației lui îl face purtătorul mai departe al istoriei sculpturii, așa cum la timpul lor au fost numai Praxitel și Michelangelo.
În privința celuilalt aspect al operei, aspectul de puritate, Brâncuși a pus totdeauna o distnță aproape vertiginoasă între realitatea motivelor și realitatea transfigurării lor. Istoria particulară a meșteșugului propriu l-a dus de altfel cu aceeași putere de semnificație de la portretistica feminină la pure ovaluri și linii incoruptibile, de la motivul concret la oglinda lui arhetipică.
Fie ca tipare inițiale, care au premers creația lumii, fie ca tipare constituite ulterior din pluralitatea acestei creații, formele brâncușiene își afirmă dintr-odată caracterul rezumativ de totalitate. Sculpturile sale nu sunt specimene, ci specii. E de crezut că el n-a sculptat atât pe D-ra Pogany, un anumit vultur sau un anumit crap, cât Femeia, Pasărea și Peștele ca totalități bine înțeles platoniciene, dar în primul rând artistice. Motivul concret călătorea sub dalta lui atât cât mai călătorise în antichitate imagina de cedru frumos, ca să devină în sfârșit coloană – corintiană; și tot atât cât călătorește cu orice mare poet motivul de inspirație până să se adauge morfologiei artei.
Un P. Valery al viitorului va cânta fără îndoială sborul și puritatea formelor lui Brâncuși, cum Valery cel cunoscut a cântat sborul și puritatea coloanelor grecești. Brâncuși este autor al atâtor Păsări Măestre câte opere a dat lumii: niciuna, fie chiar cea mai masivă, nu ignoră mai puțin gravitația terestră, înscriindu-se estetic într-o atracție răsturnată, căreia nu i se poate spune decât gravitație transcendentă.
Fixă și grea, Masa Umbrelor, în vocația cerească a formelor ei, se însuflețește de taina unei mișcări levitaționale, care, negându-i atât fixitatea cât și tonajul, o transmută în imponderabilitate. În metal și piatră, Brâncuși este astfel descoperitorul materiei imponderabile. Dacă e adevărat, cum credem, că orice creație artistică își are antinomia ei generativă, opera marelui sculptor exaltă puterea pietrei de a sbura, fără ca piatra să fie numai decât pasăre.
Dar poate că ultimul sens al acestei opere, pe care sentimentul de imponderabil și transcendent numai îl aproximează, se cuprinde într-o multiplă metaforă a eliberării. Universul brâncușian devine de neconceput în afara vocației lui la libertate. Acea fugă de romburi pe verticală, căreia creatorul ei i-a zis Coloana Infinită, nu stilizează la întâmplare stâlpul de ceardac românesc: acest monument, țintind zenitul cu semnificația metafizică a celorlalte, este și un simbol social, vis de artă nealarmant al unei opresiuni alarmante, adevărat imn al libertății intonat de un cor de robi.
Vladimir STREINU
Luceafărul, 21 octombrie 1967

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here