Scriitorul Vasile Băran, de loc din Pojogenii Tărgu Cărbuneștilor de Gorj, la 100 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, „a transmis” de la fața locului, de la Hobița acest reportaj pe care-l transcriem pentru Dv. în Amintire la o așa Zi Națională, cu nădejdea că și astăzi se vor mai fi găsind jurnaliști „profesioniști” care să pună și suflet în pagina de ziar. v.v.)
„…dacă spunem că sculptorii fac poeme în piatră, atunci Brâncuși a devenit unul dintre cei mai mari poeți ai lumii, Coloana fiind un Luceafăr; iar dacă sculptorii scot din piatră sunete, atunci Brâncuși poate fi socotit ca unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii, Masa Rotundă fiind o Simfonie a IX-a”.
La apus de Târgu Jiu încep faimoasele sate – Cornești, Brădiceni, Peștișini, Hobița – colindate cândva și de Vlahuță, sate de munte cu oameni de munte, cu văi și păduri adânci prin care, odinioară, se spune, nu ți-ai fi putut croi drum decât cu securea. Munții sunt ei înșiși plini de întâmplări și se numesc, la un loc, Retezatu, probabil din pricina vârfurilor lor pe care pot paște oile, iar pe unul dintre ciobani îl chema Costain. Dar iată că, într-un timp, acel ciobănel tras ca prin inel a dispărut și multă vreme nimeni n-a mai știut ce s-a întâmplat. Până când, la marginea orașului, pe locul târgului de vite, s-a ridicat ceva ca o flacără, răsucindu-se și zvârcolindu-se și oprind, ca un burghiu uriaș, rotirea cerului. Sunt bătrâni care povestesc că au văzut cu ochii lor cum se înălța flacăra aceea, ca o pomenire fără sfârșit, ca o coloană a vieții, ca o cale spre infinit, ca un zbor spre nesfârșit, ca un stâlp eroic, ca o continuă mișcare a firii. Neștiind cum i-aș fi putut îndemna mai bine să-și înceapă poveștile, m-am prefăcut că eram pe acolo cu alte treburi, dar adesea am fost silit să-i opresc și să le pun întrebări, fiindcă, tot pe timpul acela, ei văzuseră cum pe malul Jiului, chiar lângă apă, a fost adusă, deodată, și o masă rotundă, precum două mari pietre de moară, o moară a timpului care „macină stele și stânci, frunzișuri și nori, ore și ani”, o masă de nuntă la care se pot așeza nașul și nașa, socrul și soacra mare, socrul și soacra mică, mirele și mireasa, doi martori pentru mireasă și doi vornicei, o masă a familiei, o masă dacică, o masă a tăcerii care, în felul cum este plasată în cadrul naturii, poate fi considerată și ca „o invitație la un magic conciliu al umbrelor strămoșilor” cum se exprimă, într-un eseu, poetul Radu Boureanu. Toți cei care au ajuns până aici au intrat mai întâi pe o poartă colosală, „Poarta sărutului”, poarta celor doi ochi la care, dacă te uiți, le vei vedea lumina fără moarte.
Șiruri lungi de scaune te îmbie apoi să șezi, să te consideri tu însuți oaspete principal la nuntă, și totul pare să alunece ca într-o horă lentă, ce pornește de pe portalul din piatră de travertin, ca întrupare a bucuriei, până la defileul vechilor turnuri. Treci printre ele ca printre niște clepsidre și-ți spui că ar trebui să ai inima și spiritul demiurgului, sensibilitatea lui ascuțită – această profundă simțire împletită din dragoste și neliniște – ți-ar trebui să ai toate acestea pentru a îndrăzni să scrii despre om și sculptor, și să-l definești așa cum a fost.
– Cum a fost?
Oamenii cu care vorbesc sunt dintr-aceia care, privind îndărăt spre amintire, au puterea s-o transforme în fulger, nimic mai puțin, nimic mai mult. Știi totul, adică îți spui că știi totul, dar abia acum, discutând cu ei, coloana aceea surprinzătoare țâșnește în sus, vertical, înspre cer, ca o rachetă sau un meteor, lăsând în urmă, drept dâră, propria ei ființă, coloana ca o vietate ce se face, în aceeași clipă, și văzută și nevăzută, dispărând, deîndată ce-ți lași capul pe spate, printr-o gură rotundă cu contururile ciudat de line printre nori – totul atât de repede, că nici n-apuci să-ți tragi respirația sau să scoți vreo exclamație. Nici unul dintre cei care au văzut zvâcnetul acesta nu va avea să-l uite vreodată. Toți cei care au trecut pe aici au rămas cu privirile întoarse spre constelația Gândului, scânteind superioară celorlalte, în locul în care misterioasa coloană își croise drum spre infinitul de deasupra! Nepoți de-ai artistului, învățători bătrîni, ieșiți de mult la pensie, rude mai depărtate precum Maria Simion Blendea, născută Brâncuși, Vasile Brâncuși, Petre Ciolacu, Gheorghe Peștișanu, Ioan Sprincenatu, Ioan D. Ilioniu, reconstituie drumul celui care, venind spre noi, văzuse trecându-i pe deasupra capului mii și mii de sori, și sub ale cărui picioare pământul își schimbase mereu înfățișarea. Străbătuse văi, trecuse peste lanțuri de munți unde copacii nu dădeau voie luminii să pătrundă, munți de umbră verde, văzuse păsări ca niște giuvaere, traversase câmpii întinse, fără să vadă nimic altceva decât pământul gol și râuri în care dormeau ploile, dar intuind, totodată, ceea ce cu greu s-ar fi putut imagina chiar și în vise: liniile simple ale firii, întâiul chip, sinteza și elipsa și, la un loc, un freamăt de aripi.
Se născuse în miezul unei ierni de acum o sută de ani ca cel de al șaselea băiat al Măriei și al lui Nicolae Radu Brâncuși, tatăl dorindu-l fată, („să aibă cine mă tămîia”, cum povestește prietenul de-o viață, V. G. Paleolog) și peste șapte ani era elev la școală, cioban și clopotar. Fie că-l trăgea el, fie că-l auzea de departe, clopotul cu sonoritatea sa prelungă îl făcea să se clatine; clopotul producea un vânt puternic, neliniștind cu neobișnuita sa presiune asupra urechii nu numai timpanul, ci și întregul său trup: fruntea suna, ochii sunau, degetele sunau. Sunau și firele de păr, și unghiile. El însuși, alergând peste câmpie și lovind aerul cu picioarele, cu pieptul, cu genunchii, cu mîinile și cu capul – suna, încât se crea senzația stranie că aerul însuși ar fi fost un clopot, iar el, una din nenumăratele sale limbi. Își dădea seama de asta de îndată ce se oprea la marginea pădurii. Oprindu-se, tăcea și aerul. Și în liniștea aceea totală se întreba: ce vrea oare să spună?
„Într-adevăr era o artă să știi să imprimi un ritm și un sens, un cânt de ropot pe o singură notă și să dai un tâlc din trasul clopotelor – va medita el mai târziu – e un poem unisonic în nuanțe ca și o monocromie într-un singur stih“. Și după ce va asculta vocile clopotelor de-a lungul și de-a latul Europei, bătută de el cu piciorul, clopotele din Viena și din Bamberg, din Koln și din Paris și din Westminster, își va numi propria operă „un glas de clopot”. Ar fi putut să nu fi fost sculptor. Mai intâi, cum mărturisește el însuși prietenului său, din pricină că, pe când avea șase ani, căzând dintr-un cireș cu creangă cu tot, i-a sărit și brațul din umăr, tocmai brațul drept, pus însă la loc, în câteva săptămâni, de baba Andochia. Apoi, dacă, fugind de-acasă, pe la unsprezece ani, la Târgu Jiu, la un atelier de boiangerie (acolo, de fapt, a învățat el cum se amestecă boiurile) mama sa n-ar fi venit, zdrobită, să-l ia înapoi – din cauza culorilor copilul ei avea mâinile verzi ca un copac! Sau dacă, la îndemnul fraților săi de a se face negustor, nu și-ar fi părăsit patronii pentru școala de arte și meserii! Bătrânul învățător Petre Ciolacu, cel care-l văzuse prin 1922 venind în sat de ia Paris și alergase cât îl ținuseră picioarele de-a lungul „hotarului” pe unde trecea acel bărbos, acoperind cu spatele, într-un mod nefiresc, lumina soarelui, trăind atunci o senzație nemaicunoscută, fiindcă era pentru întâia oară când învățătorul dădea cu ochii de un om ce colindase Europa, acest bătrân învățător cu care-am stat de vorbă la Hobița, îmi spunea că, din sat, spre prăvăliile Craiovei plecaseră doi: el, sclptorul, și unul. Roșianu, care a ajuns într-adevăr un negustor vestit, nu numai în Oltenia ci și la București. Atât de vestit încât, întâlnindu-l pe Brâncuși, îl întrebase stupefiat: „Ce naiba, omule, în loc să-ți fi făcut o firmă ca a mea, te-ai apucat de cioplit pietroaie?”
S-ar fi putut întâmpla, deci, să nu fi fost sculptor; chiar și după absolvirea școlii de arte și meserii din Craiova fiindcă, la școala aceea, se făcuse mai curând meserie decât artă, iar singura sculptură care-l impresionase fusese un monument funerar din cimitirul Sineasca – o masă rectangulară impozantă pe colțurile căreia străjuiau îngeri. Și abia aici, la Hobița, în discuția cu oamenii aceștia, în sunetele clopotelor ce se aud dinspre Tismana și cu ochii minții la romboidele înlănțuite de la marginea Târgu Jiului, înțelegem de ce nu s-ar fi putut întâmpla altfel.
Și-l înțelegem și pe cel care, în 1902, acum absolvent și al școli de Arte Frumoase din București, nevoind să-și trădeze idealul artistic și umplându-se de revoltă-n fața unei comisii de sanitari ale cărei observații obtuze privind execuția bustului unei mari personalități din lumea medicală nu putea să le accepte, a plecat de-a dreptul la Paris, pe jos, cu traista în spinare! A fost un drum lung, la propriu, un drum care a durat doi ani de zile fiindcă, din când în când, trebuia să se mai oprească și să muncească pe la Viena, pe la Munchen, pe la Basel, pe la Lindau, pentru ca, într-o zi de vară, să intre cu traista lui pe sub „stâlpii tricolori ce susțineau scutul de prestigiu al Franței subliniat de cele trei vorbe magice pe atunci: Liberte-Egallite-Fraternite!”, cum notează prietenul său V. G. Paleolog. Cu acea traistă în care purta zestrea lui din Gorj, lespezile munților, furcile fântânilor, cântecele, pridvoarele de casă și porțile – izvoare ce-aveau curând să se distileze în forme nemaivăzute provocând pe tot globul, cu imensa lui viziune, o revoluție artistică în sculptură, ce coincide cu noile cuceriri ale științei secolului XX. Cu acea traistă în care el și-a purtat pământul natal zămislitor, descifrând în munții și ierburile sale esențe asupra cărora se va concentra de-a lungul întregii sale vieți, aplecându-se cu forță de savant către sursele primare sau încercând anticipări de cosmonaut, mereu secondat de bătaia aceea de clopot. Așa încât, dacă spunem că sculptorii fac poeme în piatră, atunci Brâncuși a devenit unul dintre cei mai mari poeți ai lumii. Coloana fiind un Luceafăr; iar dacă sculptorii scot din piatră sunete, atunci Brâncuși poate fi socotit ca unul dintre cei mai mari compozitori ai lumii, Masa Rotundă fiind o Simfonie a IX-a.
Desigur, se pot face comparații, analogii, metafore, ceea ce știm însă acum și înțelegem, cu toată gravitatea pe care ți-o dă arta sa, e că Brâncuși este sculptor, și anume unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii moderne, „cel mai mare sculptor al secolului”, „artistul major al secolului XX”, „una din cele mai mari figuri ale artei din toate timpurile”, așa cum citim (reproduse într-o carte despre ansamblul sculptural de la Târgu Jiu a tânărului profesor Ion Mocioi) aprecierile unor celebri artiști și critici de artă de peste hotare. Și dacă, voind să-l înțelegem, ne întoarcem aici, în Gorj, în acest mediu al depresiunii carpatice de sub Retezat, în aceste văi strâmte și parcă prea înguste pentru a cuprinde destinul său menit să umple întreaga omenire cu o nouă viziune despre artă și realitate, o facem tocmai pentru a ne pune în ipostaza spirituală a dialogului inițial dintre Brâncuși-copilul și lume. Și iată cum fruntea sa se încrețește, deodată, de dilemele firii, frunte ca un sâmbure ce închide viața marilor gânduri, o frunte ce anticipează calm artistul genial de mai târziu precum un pisc monta-Zeu dominând, dintr-odată, șirul larg și stâncos dimprejur. „Se spune – povestește Ion C. Sprîncenatu, bătrîn hobițean trecut de 74 de ani – că Brâncuși nu s-a despărțit niciodată de bardă. Tatăl său era meșter dulgher, cioplitor, făcea case și erau mulți meșteri pe aici, mulți lemnari și încă de pe atunci mâna copilului care voia să urmeze meseria tatălui era făcută pe bardă”.
– L-ai văzut vreodată ? întreb.
– L-am văzut. Era prin 1938. Un ziar de după-amiază scria de Brâncuși. Eu eram atunci arhivar la Banca Națională. Și ce-am zis? Ia să-l văd și eu, și m-am dus la hotelul la care trăsese. Când a auzit că-s din Hobița m-a întrebat al cui sunt? i-am dat numele, dar el mi-a spus că nu mă cunoaște. Păi de unde să mă fi cunoscut? El plecase de mult. Plecase, cum ziceam noi, să le arate francezilor ce se poate face cu o bardă!”.
Nu numai barda, ci și materia cercetărilor vor fi pentru Brâncuși de la început și până la sfirșit „de acasă”, ca și ceaunul în care-și pregătea fiertura, ca și lavița aspră, gorjană pe care-și rezema tâmpla, ca și sculele de pietrar și cioplitor de stâpi, inventate de strămoșii lui ca să taie roci, ulmi și fagi și să potrivească din bârne groase case ca niște corăbii, și fintâni care să nu sece niciodată. În centrul cultural al Europei, meșterul de la Hobița, gândindu-se la stâlpii de la prispă, la arcadele porților de lemn șl furcile de tors, s-a întrebat, într-o anume etapă a creației sale, dacă aceleași obiecte populare n-ar putea trăi prin ele însele impunând pentru întâia oară independența lucrurilor prin ruperea lor din cercul de gravitate al utilului și proiectarea în imponderabilul artei. Pe umerii lui se va sprijini de acum încolo și pentru veacuri, cum spun Rene Huyghe și Henry Moore, noua realitate a formelor pe care a început-o „cel mai mare sculptor al lumii”, „sprijinul destinului artei moderne”. Barda strămoșească, adusă din coadă și cu tăiș pieziș și varianta ei „de lingurar” cu tăiș drept, ghiulul, firezul și firaizenul, spițelnicul și sfredelul, cosorul și cuțitoaia, dalta și dăltițele, ciocanul de fier și de lemn, toate aceste scule, așa cum erau păstrate în atelierul său, au fost transpuse, bucată cu bucată, după ce el a închis ochii, alături de nemuritoarea lui operă, în Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.
Dar aici, la Hobița, într-o poiană, cu o priveliște fantastică, răscolitoare, aflată sub lanțul arcuit al Vâlcanului și crestele Căciulatei, consătenii i-au amenajat o casă memorială, așa cum fusese cea a copilului plecat de mic în lume să-și împlinească înaltul său destin. Mă interesez dacă între lucrurile oamenilor de aici, între obiectele lor, în afara unor fotografii de familie, aș putea vedea ceva făcut de Brâncuși și ajung, astfel, la Ioan D. Ilioniu, care-mi arată o lingură ciudată cercetată de mai toți brâncușologii care-au trecut pe-aici. „Această lingură – afirmă Ioan D. llioniu – a fost dăruită de sculptor lui Blendea Sergentul, care l-ar fi ajutat cîndva”. E cu adevărat un obiect tulburător și pare să facă parte dintre acelea lucrate de Brâncuși pe când era elev la Școala de arte și meserii din Craiova, deși Ioan D. llioniu îmi spune că a venit cu ea de la Paris. E o lingură de mărimea unui polonic obișnuit cu încrustături simbolice: o împletitură între un șarpe și viță de vie, cu frunze și struguri, coada terminându-se într-un vultur cu aripile strânse și ochii sperați. Ilioniu îmi traduce: „Șarpele e simbolul înțelepciunii; el merge lin și nu se ia nici un solz de pe el. În momentul în care și-a pierdut un solz, moare. Devine vulnerabil. ÎI atacă furnicile. Când veți vedea o dâră de furnici să știți că o să găsiți și un șarpe fără viață. Vița de vie e natura, iar vulturul, înălțimea cugetului”.
ÎI întreb dacă astăzi în Hobița se mai fac obiecte casnice care să aibă și valoare artistică.
– Ei, cum nu?! Îmi răspunde el mirat. Păi la noi arta țărănească e în floare: de la linguri și oale, până la mobilă. Să vă uitați la case…
A doua zi, trec prin sat de la un capăt la altul. Unele case sunt cu adevărat impresionante și-i dau dreptate călătorului străin care nota, uimit in jurnalul său : «Vizitând satul Hobița, peregrinând prin acele meleaguri, pe sub ochi ți se derulează un imens atelier în care se succed schițele lui Brâncuși. Pe un lemn cioplit deosebești motivele din „Poarta sărutului”. Ceva mai departe zărești pe stâlpii unei case țărănești o frântură din „Coloana infinitului”…
În aceeași zi ajung în casa uneia dintre nepoatele lui Brâncuși, Maria Simion Blendea, sora Ioanei, cea care i-a fost Miliței Petrașcu modei pentru monumentul Ecaterinei Teodoroiu din Târgu-Jiu. Maria e femeie în vârstă, are 74 de ani dar, cum spune ea, munca, grijile casei, creșterea nepoților o țin mereu în putere, n-are când să se gândească la boli și bătrânețe. O întreb dacă și-aduce aminte de unchiul său. Îmi răspunde, lăsându-și capul puțin într-o parte, spre ușă, ca și când ar fi voit să aducă foarte, foarte aproape de ea acel timp de demult:
– Mă ținea pe genunchi. Eu sunt fata lui Grigore Brâncuși. Și când venea, la tata trăgea.
– Venea des?
– Ultima dată venea destul de des.
– Când, ultima dată?
– Acum aproape 40 de ani. Când cu monumentele de la Târgu Jiu. Era vară și-i plăcea să vină pe-aici. Atunci ne-a adus și oul.
Tresar:
– Ce fel de ou?
Cum puteam presupune, gândindu-mă la motivul oului în arta lui Brâncuși, la acel simbol al începutului și al continuei reînnoiri a vieții, la cuvintele lui Moore care scria: „Brâncuși, la cap de epocă, a simplificat sculptura, i-a făcut pe oameni s-o privească din nou, de dragul ei, și s-a transformat în martir pentru o singură formă, pentru un ou…” am întrebat-o iarăși despre ce fel de ou era vorba? Drept răspuns Maria Simion Blendea a trecut în odaia cealaltă revenind și punându-mi în podul palmei un ou de marmură de mărimea celui de bibilică. Chiar așa mi-a și explicat:
– Un ou ca de câță. Vezi dumneata? Eu aveam atunci un copil și i l-a dat lui să mă cinstească. Și eu l-am pus bine, că uite cât e de luminos! Nici de aur dac-ar fi n-ar străluci așa!
Intuiția era tulburătoare: într-adevăr, nici aurul n-ar fi strălucit ca acest neprețuit dar făcut de artist cu zeci de ani în urmă strănepotului său, – oul de marmură pestriță, pe care l-am avut o clipă în fața ochilor ca pe ceva imaterial, ca pe-un poem, ca pe-o simfonie. Și cum poți să ții în palmă sunetele unei simfonii? Fiindcă, mărturisesc cu toată sinceritatea, mă îndoiesc că femeia nu mi-ar fi spus un adevăr, cel puțin în chip conștient de asta, și nu cred că povestea ei ar fi fost doar o invenție. De altminteri, brâncușologii își pot spune foarte bine cuvântul aducând din tărâmurile îndoielilor un mesager al unei atât de mari arte, fără preț și-atât de așteptat!
Când om plecat din Hobița era dimineață și cețurile albicioase se dădeau la o parte în fața unui soare roșu, răsărit, pe neașteptate, deasupra zăpezilor înghețate anume parcă să pună în lumină o misterioasă fântână cu cumpănă ce luase, proiectată pe fondul montan, proporții colosale, precum acea fîntână din viziunea lui Brâncuși pe care voise s-o dedice cândva, ca monument de artă, lui Spiru Haret. La Târgu Jiu, după ce am schimbat impresii cu reporterii de la „Gazeta Gorjului”, cea care pregătește un supliment artistic, „Coloana”, închinat genialului sculptor, am citit un vechi manuscris cu titlul „Constantin Brrârciui – omul și opera” aparținind ilustrului medic și publicist Nicolae Hasnaș, Reproduc o parte a dialogului care a avut loc între el și Brâncuși pe când sculptorul înălța monumentala sa operă de la Târgu-Jiu și când, așa cum mărturisește autorul manuscrisului, se vedeau aproape zilnic, luau masa împreună și discutau „despre artă, cultură și civilizație”:
„– Maestre, îi zic, dumneata meriți să fii cioplit în stânca din munți. Sunt multe stânci în munți, în sus de Hobița, care s-ar potrivi cioplite cu chipul dacului Brâncuși și românului Arghezi. Ar fi o frăție a doi oameni de geniu…
– Dumneata, doctore, pari a zice în glumă, dar îți mărturisesc că pe când umblam prin munții de deasupra Hobiței visam să cioplesc direct în stâncă din gândurile mele, căci eram de mic un visător. Cere mută cheltuială și tinerețe. Acum am îmbătrânit și nu m-aș mai putea sui la lucru. Poate vreun tânăr sculptor entuziast, plin de zel, și idei, ar realiza această minune ce ar fi printre primele în Europa”.
Și doctorul încheie, și o dată cu el și noi:
„Brâncuși a fost un deschizător de drumuri în artă, spre gloria numelui său și a țării care i-a dat viață”.
Vasile BĂRAN
România literară, 19 februarie 1976
