Lecția despre Brâncuși (IV) – Brâncuși la Hayward Gallery

811

Demult, într-un iunie luminos, revista Lumea gorjenească, la primul ei număr, s-a vrut a fi un omagiu adus celui ce-și asumase deja povara aproape întregului veac. Emoția noastră, a celor de acasă, se-mpreunase într-un deplin acord cu vorbele bine alese ale celor care ne trimiseseră scrisorile lor, dar și cu frazele moi și frumos interesate ale aleșilor noștri. De-atunci, mereu, Barbu Brezianu – un veac între două milenii – s-a consumat cu pasiune într-un prizonierat de suflet, recomandându-ne peste tot. La Târgu Jiu, Barbu Brezianu a câștigat pariul cu eternitatea… (v.v.)  

„Este singura sculptură a timpurilor moderne care poate fi comparată cu marile monumente ale Egiptului, ale Greciei sau ale Renașterii, dar orientarea lor spre viitor se situează în pragul unei noi ere a sculpturii: o sculptură profundă, liberă și abstractă fără de compromisuri”.

Exact acum șaizeci de ani, subtilul estetician, critic și istoric de artă englez Roger Fry (1866-1934), pronunțându-se asupra sculpturilor expuse la „Allied Artists” 6th Exhibition”, scria că dintre toate lucrările examinate, cele trei ale lui Brâncuși (care pentru prima oară treceau în 1913 Canalul Mânecii) sunt „the most remarkable works of sculpture at the Albert Hall” (The Nation, 2 august 1913).
Iar astăzi, tot pe malul Tamisei, la Hayward Gallery se desfășoară o prestigioasă expoziție – „Pioneers of Modern Sculpture” (19 iulie – 23 septembrie 1973) organizată sub auspiciile Art Council of Great Britain de profesorul Albert E. Elsen de la Stanford University, (care iscălește în Catalog un amplu studiu introductiv asupra premizelor sculpturii moderne) – expoziție ce cuprinde peste 200 sculpturi dintre care cele ale lui Brâncuși se desprind ca stele de primă mărime, printre lucrările lui Rosso, Rodin, Maillol, Matisse, Arp. Archipenko, Epstein, Henri Gaudier-Brzeska, Picasso, Bourdelle, Elie Nadelman, Modigliani, frații Raymond Duchamp-Villon și Raymond Duchamp, Ernst Barlach, Boccioni, Gauguin, Degas, Lipchitz, Balia, Naum Gabo, Gargallo, Derain, Juan Gris, Henri Laurens, Julio Gonzalez, Lehmbruck, fără a se aminti însă de frapanta și recunoscuta influență exercitată asupra „Îngenunchiatelor” lui, de Constantin Brâncuși, reprezentat la Londra nu cu trei lucrări (cum s-a consemnat în unele comentarii de presă), ci cu o bună duzină de sculpturi, dintre care două, din epoca rodin-iană: Portretul pictorului Dărăscu (1906) și Supliciul (1907); apoi, Rugăciune (1907), Cap de copil (1908), Sărutul (1908), Muza adormită (1910), două versiuni ale lui Prometeu (1911), M-lle Pogany (1913), Sculptură pentru orbi (1916) și numai două lucrări în lemn: Cariatida II (1915) și Vrăjitoarea (1916).
La aceste opere – nu toate reprezentativ selectate – se adaugă 24 de fotografii documentare expediate din România, dintre care una (intabulată sub litera ,,i“), poartă din păcate o indicație greșită (Sărutul din cimitirul Montparnasse nu a fost niciodată „de ghips”, ei de piatră); și un comentar de asemenea eronat (îndrăgostita sinucigașă ce zace de peste 60 de ani sub monument, nu este o tânără româncă – cum stă scris în Catalog (p. 20) – ci o rusoaică; român fiind doar tânărul ei logodnic: dr. Basile Solomon Marbe). Dar aceste mici inadvertențe nu adumbresc marile merite ale celor care au organizat expoziția de la Hayward Gallery și nici a făuritorilor excelentului Catalog, unde numele lui Brâncuși și fotografiile operelor sale revin aproape la fiecare pagină.
Ca un omagiu anticipat adus sculptorului român (denumit „The father and pioneer of the modern era” – părinte și precursor al erei moderne) pe chiar frontispiciul invitațiilor lansate pe toate continentele, a figurat Sărutul (1908, col. Muzeului de artă din Philadelphia); iar pe coperta periodicului The Daily Telegraph Magazine (suplimentul ziarului The Dailly Telegraph) – sub fotografia în culori, de astă dată a primei versiuni a Sărutului, (1907, col. Muzeul de artă Craiova), a fost tipărită ca o ghicitoare, întrebarea: „Este Constantin Brâncuși cel mai mare sculptor al acestui secol?“.
Ratificând din plin opinia emisă în 1913 de Roger Fry, criticul de artă William Tucker, profesor la St Martin’s School of Art, răspunde elogios și afirmativ scriind că „fără îndoială, a fost cel mai mare sculptor al erei noastre. Mai mult decât oricare altă personalitate, în prima decadă a acestui secol, Brâncuși este răspunzător de schimbarea orientării sculpturii. Alături de mulți alții – Henry Moore și Giacometti ii sunt profund îndatorați, iar înrâurirea avută de el asupra sculpturii de astăzi nu contenește să dea mereu roade”.
În scurta, dar documentata notă biografică, se recunoaște faptul că „nu fiindcă i-a lipsit ajutorul și încurajarea celor din țară în tot timpul vieții lui – a plecat, ci fiindcă responsabilitatea asupra propriului său destin a fost absolută. Dacă vreodată un artist s-a creat pe sine însuși, sigur că acesta a fost Brâncuși”.
Referindu-se pe de altă parte, la monumentele de la Târgu Jiu, William Tucker – care a fost în România numai ca să le vadă – afirmă că „masa acestor lucrări este enormă, iar impactul lor vizual simplu și total. Nici un alt mare sculptor modern nu a izbutit să realizeze un proiect atât de ambițios; totuși, sculpturile acestea nu copleșesc nici orașul și nici pe locuitori. Ele par a fi fost așezate acolo de o mână uriașă într-un țel misterios. Deși înălțate la o scară gigantă – puritatea lor, forma lor neobișnuită, iradierea simțămintelor cu care sunt impregnate –, conferă lucrărilor o viață paralelă cu cea a lumii de toate zilele, coexistând masiv, tăcute, neclintite, în toată forfota oamenilor”. Și, mai departe, istoricul de artă englez stabilește rolul și aportul artistului român: „Brâncuși care prin sculpturile-obiect a stârnit în istoria artelor secolului întâia revoluție – a făcut la Târgu Jiu o a doua revoluție: sculptura-arhitectură. Masa, Poarta, Coloana nu sunt monumente în vechea accepție a cuvântului. Ca și busturile-portrete, ca și obiectele-sculpturi, el se adresează fiecărui privitor, aparte. Trăinicia lor, esența lor, le proclamă a fi sculpturi; dar prin dimensiunile, prin regularitatea și simetria lor ele aparțin arhitecturii. Subtila modulație a structurii și a suprafețelor, chemarea nerostită adresată mâinii și ochiului, atât de caracteristice sculpturilor mici ale lui Brâncuși – nu se mai întâlnesc aci. La Târgu Jiu, perspectiva înlocuiește modelajul; puterea vizuală a fiecărei sculpturi este amplificată pe măsură ce se îndepărtează de privitor. Acest efect atinge punctul culminant în fața Coloanei. Aspectul vizual al acestei sculpturi este imposibil să fie aidoma, dacă o privești din două poziții diferite. Dacă spectatorul se mișcă numai puțin la dreapta ori la stângă, dacă se apropie sau se îndepărtează – sculptura prezintă o imagine permanent schimbătoare. Coloana se înalță ca Pasărea în văzduh, și în același timp păstrează înfățișarea chipeșă și colțuroasă a marilor sculpturi cioplite în lemn. Insistența chemării și aparenta simplitate de structură tăinuiesc cele mai subtile și variate performanțe optice”.
Tucker sfîrșește articolul cu aprecieri care dacă nu ar fi fost scrise de un sever critic și istoric de artă străin, ni s-ar fi părut exagerate, peste măsură de apologetice. Ansamblul arhitectural de la Târgu Jiu „este singura sculptură a timpurilor moderne care poate fi comparată cu marile monumente ale Egiptului, ale Greciei sau ale Renașterii, dar orientarea lor spre viitor se situează în pragul unei noi ere a sculpturii: o sculptură profundă, liberă și abstractă fără de compromisuri”. Extraordinarul și dezinteresatul omagiu adus artistului român este însoțit de nostalgia piosului critic englez față de cei care au avut și au „fericirea mereu repetată să se poată zilnic întâlni cu opera lui Brâncuși – privilegiu refuzat altora”.
Barbu BREZIANU  
România literară, 9 august 1973          

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here