Laureaţi ai A.N.P.C.P. „S.L.B.” – Bătaia cu aur

314

Poezia română contemporană îşi are figurile ei mitice cărora le răspund tot atâtea chipuri ale operei şi tot atâtea intenţii şi viziuni pentru a construi sufletul prin care se identifică şi supravieţuieşte o comunitate. Una din ele poartă pecetea lui Anghel Dumbrăveanu şi cuprinde un postsimbolism retractat, conotând dualitatea lumii, vizibile şi invizibile, avansând analogii într-o meta-poezie a lumii reale îngemănate cu lumea imaginarului. Poate în premieră ori poate nu, ideea mea este că, pe nedrept, arta lirică a autorului Iernii imperiale2 n-a fost încă exact şi pe deplin salutată şi fructificată arhitextual3. Obiectul poeticii lui Anghel Dumbrăveanu îl constituie nu numai obligatoria transcendenţă textuală, ci mai ales persistenta impresie că poezia îl obligă pe eul liric să-şi asume toate literaturile (vechi ori moderne) de dinaintea sa, să practice ruptura dar să-i asigure acesteia un fundament clasic: “M-au oprit şi mi-au spus: Lucrarea timpului n-ai cum s-o înţelegi. Iată plopii risipesc aur pe câmp. Păsările călătoresc totdeauna spre soare4.’’’
Pe aceeaşi linie democratică a înălţării unui ansamblu echilibrat şi armonios, de natură apollinică, amendat însă cu puternice accente din ritualurile şi feeriile dionisiace, se înscrie poezia lui Ion Horea5, acesta fiind, totuşi, obsedat – citez din discursul acestuia în incinta bisericii din Drăgoieşti, cu prilejul încununării sale cu premiul naţional al celei de-a doua ediţii a Atelierului de Poezie “Serile la Brădiceni” – de “ceea ce rămâne” şi “de ceea ce este trecător”. Căci, preluăm din aceeaşi destăinuire, “prin actul poetic omul îngenunchiază şi pe urmă zboară”. Tocmai din acest motiv, Locul şi ceasul par să fie simbolurile şi toposurile predilecte transfigurării, dar şi singurele atuuri ale profetului transilvan în realizarea scriiturii sale şi în diferenţierea acesteia de altele. Deja între maestru şi discipol se petrece suprapunerea perfectă. Misiunea lor este să vorbească despre “mişcarea prin care ceva vine în prezenţă, este deci origine a prezenţei, fără să fie ea însăşi prezentă” 6 şi să forţeze această mişcare să se expună odată şi odată, scoţându-l pe om din cumplita lui nostalgie utopică. Pentru Jacques Derrida noţiunea de “loc” presupune a “gândi închiderea a ceea ce nu are sfârşit”. Iar “închiderea este limita circulară în interiorul căreia repetarea diferenţei se repetă la nesfârşit”7. Ion Horea rosteşte litanii dintr-o nevoie acută de a şti “dacă ochii mei au dreptul să judece lumea’’ (Vei auzi şi nu vei înţelege – din Bătaia cu Aur, 1979) şi de a denunţa faptul că “oameni de cenuşă bântuie prin fiinţa mea” (Eu trebuie să fiu8).
Radu Cârneci în Heraldica Iubirii9 îşi oferă cu claritate cele trei etape evolutive: cea dintâi, a unei luminoase vitalităţi şi a unui puternic naturism, ţinând de un tradiţionalism de bună calitate (de la Noi şi Soarele (1963), până la Cântând dintr-un arbore (1971)); cea de-a doua concentrată apologetic în temele de dragoste şi în resuscitarea miturilor mediteraneene şi orientale, într-un ton meditativ – elegiac (de la Grădina în formă de vis (1970), până la Heraldica iubirii (1975)); cea de-a treia (de la Temerile lui Orfeu (1978), până la Dorador (1997)), una de adâncire a marilor teme ale iubirii, existenţei şi morţii – triunghiul pe care Ştefan Augustin Doinaş, într-un interviu acordat mie10, l-a înseriat printre “paradoxurile care ne ajută să trăim” şi fiind format dintr-o “adâncime a suprafeţei”, “o frumuseţe care în acelaşi timp ne satisface sufletul şi totodată ni-l împovărează “ şi “un presimt al morţii” legat de “un adevărat labirint al luminii”. În această ultimă etapă, de maximă maturizare, Radu Cârneci cultivă curajos sonetul şi inovator rondo-sonetul, poetul tinzând către o perfecţiune a expresiei, parcă amintindu-şi de virtuozitatea artistică argheziană, dar şi de profunzimea sentimentului blagiană, nota personală constând în rafinamentul discursului nemascat, dimpotrivă eliberat din prejudecata opoziţiei dintre natural şi artificial, dintre inspiraţie şi luciditate şi mizând valéryan pe “amestecul spontaneităţii şi reflexiei” şi pe “sinteza intuitiv-reflexivă”11: Dar, dincolo de dincolo, ce este?/ Ce necuprins al văilor celeste/ Ne-ademeneşte, ne-nfioară gândul! Voindu-se cu clipele de-a-rândul/ Ce paradis fără de chip şi veste/ Dar dincolo de dincolo ce este? (Dincolo de dincolo din Pasărea de cenuşă – 1986)12.
Un poet postmodern ca Gheorghe Grigurcu îşi continuă programatic exprimarea, de-o manieră densă, ermetică, eminamente intelectuală, a unui univers halucinant în concreteţea sa şi refuzat oricărui compromis. Într-o anume direcţie, congruent cu sine, până la orgoliu, autorul, preocupat de-a conferi autenticitate până şi unui topos demonizat, procustianizându-şi locuitorii nemilos, ori dezindividualizându-i grotesc, optează, cu aceeaşi percutantă sarcastică, pentru micropoemul sentenţios, aforistic, discontinuu. În Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului13, sentimentul alimentează raţiunea, iar inconştientul – conştiinţa. Alternanţa a suferit o mutaţie: a devenit pură permanenţă. Scopul poetului este transformarea impulsurilor naturale într-o năzuinţă spre invizibil. Să se întrebe “unde e primăvara” şi să răspundă: “Dincolo sau dincoace de imaginara uşă”. Aşadar să provoace şi să evoce întrepătrunderile de imaginar şi real, sub recea sabie a ironiei. Căci ironia “este organul de echilibru cu ajutorul căruia poetul e în stare să îmbrăţişeze viaţa însăşi a devenirii exterioare şi lăuntrice”, fără să se angajeze pe de-a-ntregul sau să se înece în ea14. Programul poetic al lui Gheorghe Grigurcu glisează elegant între suprarealism şi postmodernism. Am demonstrat această aserţiune într-un studiu separat găzduit de “Caietele Columna”. Preocupat de recucerirea mitului, de jocurile spiritului liber, de (anti)retorica visului, îşi dezvoltă discursul liric, raportându-se mereu, aproape obsedant, la ideea de modernitate, la aceea de avangardă, de decadenţă, de kitsch şi de postmodernism. Înseamnă asta că poetul resimte tragic sensul relativismului istoric şi trăieşte drama unei estetici “a tranzitoriului şi a imanenţei ale cărei principale valori sunt schimbarea şi noul”15. Cu un simţ acut al prezentului şi al nemijlocirii, ilustrează cazul disperării de a nu putea şterge din memorie cealaltă jumătate (a artei care este eternul şi imuabilul), în Amarul Târg16, iluzia întreţinută este că opoziţia ireconciliabilă dintre timpul obiectiv, socialmente măsurabil, şi durata personală, subiectivă, imaginativă (acea durée sau acel timp personal creat de evoluţia “sinelui”) ar putea fi tranşată totuşi prin imaginaţie, care imaginându-se doar pe sine, “se culcă deseori cu realul! Dar nu poate fi fecundată”17. În irealul târg grigurcian, aşadar, “culoarea pozează culorii”, însă, tonul s-a înăsprit, s-a înrăit, s-a răzvrătit baudelairian, eluardian, desnosian, a dobândit accente de denunţare seacă a înstrăinării, a alienării fiinţei, într-un oraş al blocurilor scorojite, al caselor bătrâneşti clătinându-se, cu obrazul neras, puhav, decăzut în plictiseală, indiferenţă, murdar de gunoaie ş.a.m.d. Substanţa întregului volum aş sintetiza-o în Ilustrată: “La picioarele mele/ Jiul cel negru ca mâinile minerilor/ Demonizatul rău în care nu-mi mai pot/ Oglindi chipul nici fiinţa lăuntrică/ Obscuritate curgătoare ca şi mine1’I8.
Un scriitor vizionar, despre care Martin Heidegger ar afirma că – citez -”este poet numai atunci când ia măsură” şi când “face ca și ceva să fie vizibil”19 s-a născut dintre şi printre “columnişti”. El se numeşte Lucian Tamaris şi pentru el principala misiune rezidă în a dezvălui că “în chip poetic locuieşte omul”. În Marele inchizitor20 această locuire poetică frizează inautenticul. Înfruntând divinitatea, speră să-şi recucerească propria esenţă, dar eşuează, din nefericire, în stările de conştiinţă-limită. Personajele (Judecătorul, Actorul, Generalul, Piticul, Cărturarul, Nebunul, Orbul, Copilul, Procuratorul, Avocatul, şi ceilalţi) se comportă, gândesc şi se exprimă delirant, în contiguitate cioraniană, romanescul reaşezându-se în peisaje psihice. Nu exagerez de fel când îl identific ca pe un literat cu o solidă atitudine filosofică, aceasta fiind în acelaşi timp o mistică, o poetică şi o politică. Volumul de poeme Veghea şi departele21 mărturiseşte etapa retragerii într-o zonă a frumuseţii pure. Dificultatea receptării provine din temperatura totdeauna înaltă şi din patetismul incandescent. Totul se petrece acum într-o vedenie ce naşte, la rândul ei, vedenii – îşi nota într-o prefaţă regretatul Mircea Ciobanu. Este ceea ce i se oferă cu dărnicie poetului, iar poetul nu pregetă să consemneze, pentru întreţinerea unui freamăt ciudat de bucurie şi teamă, care precedă, fără îndoială, revelaţia. Din stirpea rară a lui Holderlin, Lucian Tamaris are o operă purtată de destinaţia poetică să exprime pe calea poeziei, în chip expres, esenţa poeziei. Absorbit în sfera imaginarului, recurge platonician la dialog/monolog. Iar aceste forme de limbaj sunt fragmente din limba originară a unui popor care aparţine istoriei, precum şi survenirea în istorie a umanului. O altă carte Frică şi înfiorare22 dă credit masiv eseului, doctrinei compacte, însă şi epicului homeric, direcţiei de căutare a adevărului despre fiinţă. “Nu voinţa înalţă, ci voinţa afirmării dincolo de cunoaştere”. “Nu poţi uita răul până ajungi pe culmi”. E limpede: autorul are nostalgia reîntoarcerii în paradis, a reîntregirii unităţii ontologice pierdute.
Ion Popescu-Brădiceni

NOTE:
1. Gilbert Durand: Figuri mitice şi chipuri ale operei, Nemira, 1998, pag. 13
2. Anghel Dumbrăveanu: Iarna imperială, Minerva, BPT, 1986
3. Gérard Genette: Introducere în arhitect, Univers, 1994.
4. Anghel Dumbrăveanu: Dragoste şi iarnă, Helicon, Timişoara, pag. 58
5. Ion Horea. Locul şi ceasul, Minerva, BPT, 1994
6. Jacques Derrida: Scriitura şi diferenţa, Univers, 1998, pag. 13
7. Idem, Ibidem, pag.338
8. Ion Horea, Ibidem, pag. 64-. 74
9. Radu Cârneci: Heraldica iubirii, Minerva, BPT, 1998
10. Ion Popescu: Întâlnirea cu aproapele nostru, Al. Ştefulescu, Târgu-Jiu, 1998, pg. 11-20
11. Adrian Marino: Dicţionar de idei literare, Eminescu, 1973, pag. 475
12. Radu Cârneci: Ibidem, pag. 233
13. Gheorghe Grigurcu: Un izvor bolborosind înăuntrul termometrului, Cogito, Oradea, 1996
14. Albert Béguin: Sufletul romantic şi visul. Univers, Bucureşti. 1998, pag, 293
15. Matei Călinescu. Cinci feţe ale modernităţii; Univers, 1995. pag. 15
16. Gheorghe Grigurcu: Amarul târg, Pontica, 1998
17. Idem, Un izvor bolborosind înăuntru termometrului, Cogito, Oradea, 1996, pag.9
18. Idem, Umărul târg, Pontica, 1998, pag. 29
19. Martin Heidegger: Originea operei de artă, Humanitas, 1995, pag.214
20. Lucian Tamaris: Marele inchizitor, Libra, Bucureşti, 1993.
21. Idem, Veghea şi departele, Vitruviu, Bucureşti, 1995
22. Idem, Frică şi înfiorare, Crater, Bucureşti, 1998.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here