La un secol de la moartea lui Ştefan Octavian Iosif, între prețuire și uitare

1924

Este al cincilea copil din cei unsprezece ai profesorului brașovean Ștefan Iosif, licențiat în filologie la Leipzig, profesor și director de școală în Brașov, și al Paraschivei. Ascendenții săi, atât din partea tatălui cât și a mamei, au fost intelectuali de proveniență rurală, oameni legați de viața satului.

Studiile și le-a făcut la Brașov, Sibiu și București, unde își termină liceul și Facultatea de Litere și Filosofie, fără a-și susține examenul de licență. Ca elev în Cetatea de la poalele Tâmpei, Șt. O. Iosif își petrece vacanțele la Vingrad sau la Drăcușeni, unde locuiau bunicii săi, prilej de a lua contact cu natura și folclorul, factori determinanți în orientarea poeziei sale. Pe timpul școlarității, se dovedește a fi deosebit de înzestrat în învățarea limbilor străine, fapt ce-l va situa printre cei mai buni traducători de poezie din literatura universală.
Debutul publicistic se petrece încă de pe băncile școlii, într-o mică revistă școlară, “Izvorul”, 1892. Colaborează la revistele: ”Viața” lui Vlahuță, “Epoca literară” și “Epoca”, unde, pe lângă calitatea de colaborator, îndeplinește și funcția de secretar literar al lui Caragiale, în continuare, la „Convorbiri literare”, „Literatura și arta română”, „Floare albastră”(în comitetul de redacție)”, ”Pagini literare”, „Curierul literar”, iar din decembrie 1901, când apare „Sămănătorul”, este colaborator, redactor, alături de M. Sadoveanu și Ion Scurtu, director, Nicolae Iorga. Mai colaborează la “Luceafărul” și “Viața românească”.
Principalele volume de poezii apar la începutul secolului al XX-lea(1901-1910), când „poezia românească este ardelenească” (Garabet Ibrăileanu): „Patriarhale” (1901), „A fost odată……”(basm versificat după Petre Ispirescu)- 1903; „Credințe” (1906), „Tălmăciri”(1909), „Cântece” (1910), „Poezii” – culegere antologică (1893 – 1908). Urmează calea tradițională a poeziei românești: idilizarea vieții patriarhale(“Cronicarii”), nostalgia satului patriarhal („Cobzarul”, „Nucul”), sentimentul dezrădăcinării („Adio”), paseismul („E mult de-atunci”), evocarea trecutului istoric prin prezentarea unor figuri legendare(„Haiducul”, „Pintea”, Novăceștii”, “Gruia”, “Gorunul lui Horia”, „Somnul lui Corbea”, opoziția față de oraș (“Copil sărman”), evocarea unor tradiții și obiceiuri.
Într-o scrisoare adresată lui Sextil Pușcariu, prin grija căruia apare primul volum, “Patriarhale”, se confesează astfel:”Am nutrit întotdeauna iluzia tainică de a fi discipol al lui Coșbuc și un continuator al lui”. Într-adevăr, prin intenția de a realiza o monografie lirică a satului, mai ales în primele poezii, idile rurale(“Cobzarul”, „Bunica”, „Nucul”, „Surorile”, „Haiducul”) și evocarea unor tradiții și obiceiuri, se observă o oarecare descendență din Coșbuc, dar diferența dintre cei doi poeți este vizibilă, evidentă, sunt structuri diferite. Lirismul coșbucian este obiectiv și se caracterizează prin vitalitate, vigoare, energie, echilibru clasic, pe când poezia lui Șt.O. Iosif are ca note dominante subiectivitatea și sentimentalismul, o poezie melancolizată, de tristețe și reverie, cu ecouri nostalgice, cu excepția unor poezii în care preamărește personalități din istoria sau cultura noastră(“Haiducul”, „Cronicarii”, „Pintea”, „Gruia”, „Novăceștii”, „Gorunul lui Horia”, „Somnul lui Corbea”, „Cârlova”, „Șincai”).
Șt. O. Iosif este “o punte lirică între universul poeziei lui George Coșbuc și universul poeziei lui Octavian Goga”(M. Zaciu – „Scriitori români” – dicționar).
Cât privește încadrarea în curente literare, în cazul lui Șt. O. Iosif, se poate vorbi de un exemplu tipic de „sincretism poetic”. Este un „neoromantic de ton minor”(G. Călinescu), “un romantic întârziat cu sensibilitate modernă”(M. Zaciu), un poet tradiționalist, aderând la mișcarea sămănătoristă (idilizarea vieții patriarhale, paseismul, sentimentul dezrădăcinării, opoziția față de oraș), în același timp, a receptat unele influențe ale simbolismului, se observă înrâuriri din poezia lui Verlaine, din care a tradus. De asemenea, prin prezența unor aspecte ca: tristețea sfâșietoare, pustiul sufletesc, claustrarea în interioare, singurătatea, inadaptabilitatea din poeziile “Singur”, „Învins”, „Vesele semnale” și a unor sonorități muzicale, cu o melodicitate specifică (“Sărmane flori”, „Doina”), se înrudește cu poezia lui Bacovia, dar nu poate fi considerat un poet simbolist.
Inițial, poezia lui Șt. O. Iosif a fost recenzată favorabil, elogios, mai ales din partea ardelenilor și sămănătoriștilor. Criticul literar Ilarie Chendi, tot ardelean, un polemist redutabil, respinge poezia lui Al. Macedonski, în schimb, Șt. O. Iosif este printre autorii preferați ai criticului, alături de Octavian Goga: „Tânăr de abia 28 de ani, scria Ilarie Chendi, în 1903, Iosif are astăzi o reputație pe care n-o întrece decât aceea a domnilor Coșbuc și Vlahuță”. Poate și din necesități didactice, poezia lui Șt. O. Iosif era nelipsită din manualele școlare(“Bunica”, „Artiști”, „Cântec de primăvară”, „Doina”). Cu trecerea timpului, lirica lui Șt.O. Iosif înregistrează o curbă descendentă. Trei sunt factorii care contribuie la aceasta: apariția lui Octavian Goga, tot ardelean, cu un talent superior lui Șt. O. Iosif, aflându-se în fruntea poeziei postcoșbuciene; afirmarea, în peisajul liricii românești a unui curent literar modern, simbolismul și, în fine, colaborarea cu Dimitrie Anghel, prin “muzele în tovărășie”, cu pseudonimul comun al celor doi: A. Mirea.
În opinia lui George Călinescu, Șt. O. Iosif, încadrat la capitolul “Tendința națională”, este un poet minor, dar un traducător minunat, de asemenea, potrivit lui Eugen Lovinescu, care e de părere că poetul are mai degrabă”psihologia inadaptatului” decât a dezrădăcinării, este un boem, visător, iar poezia sa este „expresia mediocră a unei sendibilități duioase și dulcegi”, „lipsită de invenție verbală și expresie figurată”. După M. Dragomirescu, este‚ ”un inadaptabil”, iar Perpessicius îl consideră “un suflet de copil”.
Pe Dimitrie Anghel îl cunoaște la Paris, în 1900, în colaborare cu acesta, publică o culegere de traduceri din H. Ibsen, poemele dramatice”Legenda funigeilor”, “Cometa” și două volume de poezii cu titlul “Caleidoscopul lui A. Mirea”. Majoritatea criticilor literari, cu excepția lui Vladimir Streinu și Constantin Ciopraga, susțin că, în cea mai mare măsură, e contribuția lui Dimitrie Anghel, iar rolul lui Șt. O. Iosif se rezumă la activitatea de secretar. După opinia noastră, colaborarea Șt. O. Iosif – Dimitrie Anghel ar trebui să reprezinte încă o problemă de cercetare pentru istoria noastră literară, având în vedere că se ignoră virtuțile prozodice ale primului, e greu de crezut că autorul ciclului “Icoane din Carpați” ar fi acceptat doar ipostaza de ucenic și scrib. Este adevărat că talentul lui Dimitrie Anghel este net superior, nu și moralicește, în sensul că prietenia care a dus la scrierea împreună a mai multor lucrări i-a fost fatală lui Șt. O. Iosif, pentru că soția sa, Natalia Negru, ideal de frumusețe si fericire, elogiată în versuri, care îi dăruise și o fetiță, Corina, îl părăsește și se căsătorește cu Mitif, așa cum i se spunea în familie autorului volumului de poezii ”În grădină” .
Șocul este atât de puternic pentru o ființă firavă, că îi grăbește sfârșitul. Partea cea mai rezistentă a operei lui Șt. O. Iosif o reprezintă balada haiducească de inspirație populară și capodopera liricii sale, “Doina”, din ciclul „Icoane din Carpați”. Coborârea unui grup de haiduci la făgădău(cârciumă), apoi urcarea lor din nou în codru, într-o seară de toamnă, sunt sugerate de poet prin imagini vizuale, plastice și muzicale, în combinații expresive, aliterații, cu efecte onomatopeice, într-o îmbinare armonioasă a versurilor:

“Se tânguiesc
Tălăngi pe căi,
Și neguri cresc
Din negre văi,
Plutind pe munți…

La făgădău,
La Vadu – Rău,
Sus, la răscruci,
Vin trei haiduci
Pe cai mărunți…

Grăiesc încet…
Un scurt popas –
Și spre brădet
Pornesc la pas
Cei trei călări…

Sus, peste plai,
Tăcutul crai
Al nopții reci,
Umbrind poteci,
Se-nalță-n zări…

Și neguri cresc,
S-anină-n crângi; –
Se tânguiesc
Și plâng tălăngi
Pe căi pustii…

Se duc uitați
Cei trei fârtați,
Săltând în șa,
Plutind așa
Ca trei stafii…

Dar când ajung
La cotituri,
Un chiot lung
Din mii de guri
Dărâmă stânci…

Haiducii mei
Doinesc toți trei:
Și clocotesc
Și hohotesc
Păduri adânci.”

De asemenea, este recunoscut ca unul dintre cei mai buni traducători din poezia universală, volumul “Tălmăciri”. Traduce din Heine, Petofi, Schiller, Goethe, Verlaine, parțial din Shakespeare, dar visul său era să-l tălmăcească integral. Poeții din care a tradus l-au influențat în opera sa.
Suflet delicat și sensibil, fire melancolică (“Ce timpuriu m-ai cucerit iubită/ Melancolie, credincioasă soră!”), ființă firavă, cu sănătatea mereu șubredă și datorită muncii epuizante, îndeplinind diferite activități încă de pe băncile școlii, el însuși un chinuit al sorții, s-a dovedit a fi solidar permanent cu cei în suferință, copii, femei, bătrâni, își manifestă, în versuri, compasiunea pentru traiul sumbru al unor poeți contemporani: „O viață” (Ștefan Petică), “Elegie”. În amintirea poetului Ion Păun-Pincio. De acesta din urmă s-a legat o strânsă prietenie bazată pe însușiri sufletești asemănătoare, crez poetic înrudit, tovarăși de suferință. Șt.O.Iosif ia parte la înmormântarea lui Ion Păun-Pincio, evocată în „Elegie”, amintind de tragicul eveniment, când , ajunși la cimitir, mormântul poetului era încă nesăpat: „Și s-au trudit groparii până-n seară/ Ca să-ți aștearnă cel din urmă pat”.
Cu un destin potrivnic, puține momente de fericire a avut în viață, poate în copilărie și alături de “domnița mea”, Natalia Negru. Cu sufletul devastat de pe urma celei de-a doua opțiuni a Nataliei Negru, etapă reflectată artistic în “Cântece’’, în seara zilei de 21 iunie 1913, se simte rău și se internează la Spitalul Colțea, unde moare în zorii zilei de 22 iunie 1913, în urma unei congestii cerebrale. Ilarie Chendi, internat la Spitalul Pantelimon, după ce află de moartea lui Șt. O. Iosif, suferind de aceeași afecțiune, s-a aruncat pe fereastra de la etaj, 25 iunie 1913. Așa s-a terminat tragica viață a celor doi scriitori, “înfrățiți în moarte” și vecini la locul de veci, în cimitirul Bellu din București. Nicolae Iorga și G. Bogdan- Duică au rostit elogii. Octavian Goga, sub impresia acestui eveniment tragic, a scris”Două morminte”, publicat în “Luceafărul”, 1 august 1913, exprimând regretul Ardealului.
Pe măsură ce timpul a trecut, s-a așternut uitarea asupra poetului Șt. O. Iosif(Șteo), un reprezentant de seamă al liricii noastre la răscruce de veacuri nouăsprezece și douăzeci. A plecat din viață cu un an mai puțin decât Eminescu, la numai 38 de ani și probabil, dacă timpul mai avea răbdare câteva zeci de ani, poziția lui Șt. O. Iosif, în istoria literaturii române, era alta, dar acesta i-a fost destinul.
“Iosif n-a fost un poet de talia celor mari, afirma George Topârceanu, dar a fost din aceeași familie. Între el și oricare dintre liricii de elită nu a fost o deosebire ca între opaiț și lună, ci ca între stea și lună: o scânteie, dar o scânteie de foc ceresc”.
Constantin E. Ungureanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here