Jocul destinului

92

Regimentul 18 Dorobanţi, mobilizat pe loc, fusese ţinut în rezervă pentru pregătirea recruţilor şi rezerviştilor. La sfârşitul lunii septembrie 1941, s-a îmbarcat în tren în mai multe eşaloane şi a fost trimis pe front, cu debarcare la nord de Tighina. Transportul a durat peste patru zile, iar concentrarea regimentului în raioanele stabilite s-a făcut cu întârziere. În acest timp, trupele române care trecuseră Nistru luptau la marginea Odessei.

*
Pentru trupă şi cadrele regimentului începuseră greutăţile, chiar dacă nu intraseră în bătălie. Legumele pentru mâncarea oamenilor şi furajele pentru cai erau pe terminate, drumurile desfundate deveniseră impracticabile, ploile nu mai conteneau, iar vânturile reci suflau necruţător.
Transnistria era neprimitoare. Populaţia trăia în localităţi răzleţe, întinse în câmpia dintre Nistru şi Bug, locuind în case de chirpici şi bordeie. Cartiruirea pentru trupă în cel mai bun caz se făcea prin grajdurile colhozurilor, în locuri insalubre.
După un cantonament pentru refacere, regimentului i s-a dat misiunea de asigurare a ordinii într-un teritoriu eliberat de la inamic, dar cu o populaţie rară, o amestecătură de etnii, ucraineni, tătari, turci, români, găgăuzi şi altele . Se pregătea terenul pentru aducerea ţiganilor din ţară, aşa cum dăduse ordin Mareşalul. Misiunea a fost terminată în toamna anului 1942. Începând cu luna iunie, au fost aduşi peste 25.000 de ţigani, sedentari şi nomazi, risipiţi pe lângă mai multe localităţi, care erau supravegheaţi de soldaţii români, pentru a nu părăsi locurile stabilite iniţial. Pentru adăpostirea majorităţii ţiganilor s-au folosit bordeiele făcute de soldaţi, dar şi multe corturi ţigăneşti, intrate cu ştirea jandarmilor.
La terminarea acestei misiuni, care a durat câteva luni, regimentul a primit ordinul de marş, în vederea deplasării spre front. S-a făcut vizita medicală concomitent cu îmbăierea, în etuve s-a făcut deparazitarea îmbrăcămintei, s-a reparat echipamentul de pe oameni. S-au potcovit caii şi s-au revizuit atelajele. La revista de front, s-au verificat ţinuta şi armamentul, s-au completat stocurile de alimente şi muniţii, s-a distribuit hrană rece pe trei zile şi trupele au fost puse grabnic în mişcare. Până la linia frontului, aveau de străbătut poate sute de kilometri. Marşul se făcea pe batalioane, batalioanele pe companii, regimentul fiind înşirat pe mai bine de 50 de kilometri. În urma trupelor luptătoare, mărşăluia compania de aprovizionare a regimentului, în compunerea căreia se aflau sute de atelaje şi furgoane încărcate cu muniţii, alimente, echipament şi furaje. Ştiută fiind acţiunea de diversiune a grupelor inamice înarmate, infiltrate în spatele frontului, s-au luat măsuri suplimentare de siguranţă. Fiind ultima subunitate în coloana regimentului, companiei aprovizionare i s-a pus la dispoziţie, ca ariergardă, un pluton de pază şi apărare apropiată.
Drumul era desfundat, noroiul trecea de carâmbii bocancilor. Oamenii şi caii erau obosiţi şi flămânzi, de-abia se mai târau. Şi trebuiau să străbată în fiecare zi, chiar şi noaptea, cale de până la 50 de kilometri!
În compania de aprovizionare a regimentului, se găsea încadrat şi soldatul fruntaş Trifon Mogoş, originar din comuna Valea Mare, care îndeplinea funcţia de încărcător materiale la serviciul intendenţă al regimentului.
*
Cu toată pregătirea patriotică făcută soldaţilor de către ofiţerii comandanţi de plutoane, în marea lor majoritate foşti învăţători, pe Trifon nu l-au impresionat argumentele privind ducerea bătăliei până la nimicire totală a bolşevismului. Luase legătură cu localnicii, care trăiau într-o mizerie cumplită, provocată de sărăcie, de la care nici cu bani nu găseai să cumperi ceva de mâncare, având copii rahitici, bolnavi şi înfometaţi. Văzuse bisericile transformate în grajduri şi magazii, troiţe sfărâmate, dar nu era convins să-şi dea viaţa pentru ţară în felul acesta. Ajunsese la convingerea că oamenii de rând nu sunt aşa de răi cum îi prezentau ofiţerii comandanţi. „Dacă până la Nistru, gândea el, era un motiv să ne dăm viaţa pentru fraţii basarabeni, dar ce căutăm la Bug? Şi până unde ne vor mai duce? De ce i-au adus pe ţigani în Transnistria?” Era o altă întrebare fără răspuns pentru el. Acasă, s-a împăcat totdeauna bine cu căldărarii care veneau prin sat, cumpărase de la ei două căldări de aramă şi o povarnă de făcut rachiu, după care, acum, îi părea rău dacă o să moară. Şi aici, în Transnistria, când a fost de patrulă pe la şatre, i-a înţeles, le-a deplâns soarta şi, de milă, într-o zi, la cortul lui Mihai, bulibaşa cu care vorbea mereu, a adus pe ascuns nişte cartofi şi fasole, că n-aveau mâncare şi leşinau de foame. Dacă-l prindea majurul, şeful lui, era primul căruia i s-ar fi aplicat aşa, …de saftea! cele 25 de lovituri cu centura pe curul gol, după cum scria în Ordinul dat de Mareşal.
*
După cinci ore de la plecarea în marş a primului batalion şi 30 de minute a ultimului, s-a pus în marş şi compania de aprovizionare. Drumul se desfundase atât de rău, că abia dacă mai puteau merge pe el căruţele trase de cai şi conduse de câte un soldat. Restul soldaţilor mergeau brambura, nu încolonaţi, ci cum puteau, pe marginea drumului, ocolind băltoacele şi încadrând căruţele pe dreapta şi pe stânga.
Nu se înserase bine şi coloana companiei a fost atacată de bolşevici cu o şarjă de foc automat. Fusese luată prin surprindere şi plutonul de pază şi apărare dat ca întărire, la care s-au asociat şi militarii disponibili ai companiei, s-a luptat din greu timp de peste o jumătate de oră pentru respingerea atacului, târându-se prin tufişuri şi ciulinii uscaţi ai stepei. La încetarea focului, compania şi-a continuat marşul. La prima haltă s-a făcut numărătoarea oamenilor. Lipseau trei soldaţi. Concluzia comandantului de companie a fost că cele trei pierderi sunt victime ale atacului inamic şi cazul a fost raportat la regiment, nominalizându-i pe cei dispăruţi.
A doua zi s-a luat măsura căutării celor dispăruţi, trimiţându-se o ambulanţă la locul atacului. În noroiul din drum a fost găsit mort soldatul Ion Botez, iar la câţiva metri de el, în şanţ, era un alt soldat mort, greu de recunoscut, fiindcă avea faţa zdrobită de o rafală de gloanţe. Pe semnul de tablă de la gât, unde era ştanţat matricolul, s-a stabilit a fi al fruntaşului Trifon Mogoş. Cei doi militari au fost avansaţi la gradul de fruntaş şi respectiv caporal. Cel de al treilea soldat pe nume Vasile Apostol nu a fost găsit şi a fost dat dispărut. Cei doi au fost înmormântaţi pe câmp, aproape de marginea drumului. Li s-a pus la cap câte o cruce improvizată, pe care s-au aninat căştile de metal şi li s-a scris numele. Puştile au fost preluate de plutonierul de companie şi, verificate, corespundeau la serii cu acelea primite de cei doi militari. Bucăţile din semnele de identitate cu numărul matricolelor şi schiţa după hartă a locului unde au fost înmormântaţi cei doi militari au fost trimise, prin curier, la biroul evidenţei trupei de la regiment.
*
De la locul atacului bolşevic, până la şatra lui Mihai, bulibaşa care stăpânea peste 300 de suflete în corturi şi bordeie, era o cale lungă. Drumul era anevoios din cauza mocirlei ce se formase. Pe cer, norii se răzbunaseră şi luna, timid, îşi făcuse apariţia într-o geană. Părea imensă, dar era palidă de tristeţea ororilor la care era martoră şi încerca să spargă timid negura apăsătoare, instalată deasupra imensei stepei kalmuce.
I.C.Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here