Istoricul şi filologul Ion Vulpe face lumină – Cu Pluguşorul la Tudor Arghezi – sau staţie pe pârtia reintroducerii tradiţiilor!

271

DSCN0913Nu s-au aşternut puţine pagini despre o întâmplare petrecută pe 31 decembrie 1966, când un grup de studenţi ai Facultăţii de filologie a Universităţii Bucureşti au scris o pagină de cultură şi de istorie a literaturii române. Fiecare a tras spuza pe turta lui, băgându-se mulţi acolo unde nu le fierbea oala. Ba din interes, ba din neştiinţă există mai multe variante în legătură cu Pluguşorul la Tudor Arghezi.

Unul dintre eroii acelei isprăvi, filologul şi istoricul Ion Vulpe s-a decis să vorbească înainte de a se acoperi de colb o pârtie importantă în reintroducerea tradiţiilor sărbătorilor creştineşti în România acelor ani de obroc.

Nu se ştie cui aparţineaideea cu Pluguşorul

– Ca-n zicerea poetului Ştefan Roll, alias Gheorghe Dinu, despre ilegalişti: „Puţini am fost, mulţi am rămas!” Cu cine-aţi fost cu pluguşorul la scriitori, de fapt?

– Nu din lipsă de modestie, încep cu mine – Ion Vulpe, student anul V şi şef de grupă, Gh. Ţigău, împreună cu Vasile Agafiţei – Borca, după satul unde Creangă a făcut nişte ani de şcoală la bunicul David. Apoi Vasile Măruţă, gorjeanul poet Ion Filipoiu, Petre Gemălescu, Alexandru Iordache, cu toţii studenţi ai Facultăţii de Limba şi Literatura Română, aşa cum scrie pe spatele fotografiei din Arhiva mea, la care ţin foarte mult.

– Da, văd. În revista Contemporanul, din care păstrezi tăietura, la explicaţie sunteţi trecuţi toţi. Mai scrie sub ea, după înşiruirea numelor voastre, că aţi urat tradiţionalul „Mulţi ani! Patriarhului poeziei româneşti”. Abia apoi, între paranteze, apare şi semnătura autorului – Fotografia: V. Blendea. Cum de-i posibil, din moment ce Vasile Blendea este şi el, lângă Arghezi, în poză.

– Vasile Blendea, ca fotograf cu celebrul aparat SMENA 2, de producţie sovietică, nu putea rata evenimentul. L-a rugat pe Baruţu Arghezi să declanşeze, ca să iasă şi el în poza istorică. Ba mai mult, Sile s-a fotografiat şi la plecare. Numai el, pe un fotoliu, şi Patriarhul poeziei pe alt fotoliu. Probabil, tot Baruţu, devenit Barutzu după plecarea în Elveţia, cu care-a rămas prieten toată viaţa, a fost pe post de fotograf.

– Ce profesori mai aveaţi?

– Mulţi şi valoroşi. George Macovescu preda Teoria literaturii, unde era şef de catedră, fiind, în acelaşi timp, ministru adjunct la Externe. Dar şi nouă, când în toamna lui ‘66 am intrat în anul V, colegii mai mici ne spuneau „domn profesor”.

– A cui a fost ideea acelui Pluguşor?

– Greu de spus! Noi, căminiştii, luam masa în subsolul Pasajului Victoriei şi mergeam la filme împreună, pe jos. Costa 1,25 lei. Locuiam în căminul Carpaţi, deasupra Librăriei Eminescu, la etajul VII. Când am terminat ni s-a desfiinţat şi căminul. În hol, puneam ţara la cale, fiind numiţi “holiştii”.

Anchetă, pe rând! Ba la decanat, ba la partid!

– Cum de v-au aprobat să mergeţi? Amicul Ion Căpruciu, psiholog şi poet din stirpea magistrului său Geo Dumitrescu, îşi aminteşte că un ministru al Învăţământului, Ilie Murgulescu, ar fi dat vacanţă de iarnă studenţilor. Aşa-i?

– Da. În premieră pentru timpurile acelea. De pe la începutul lui decembrie s-a auzit de gândul nostru, al “holiştilor”. Ne chemau, pe fiecare, ba la partid, ba la decanat. „Băi, băieţi, vouă nu vă e bine? Lăsaţi-o baltă. Nu-i bine ce faceţi!” Vouă vi s-a urât cu binele? şi alte ameninţări. Gândiţi-vă că aveţi burse şi aţi putea fi şi exmatriculaţi. Ne-au luat la rost. Cu şedinţe de partid interminabile. Vasile Blendea s-a dus cu una din fotografii la revista Amfiteatru, care apăruse datorită nouă. Profesorul Ion Diaconescu, secretar de partid, insista să nu se ia atitudine în masă. Nicolae Dragoş era primul director sau redactor şef. Şi-n 1989, l-au întrebat de la securitate pe colegul Mihai Istrăţescu dacă eu am semnat sau nu documentul. Eram încă urmăriţi. Cineva interesat a lansat ideea că vrem să facem o răzmeriţă.

Mergeţi la Argehzi, dar şi la profesori normali!

– S-a mers până acolo?

– Nu prea departe. L-a un moment dat, ajunsesem în culmea disperării. Cam atunci ne-au chemat, spunându-ne că ei ar fi deacord. Dar să mergem şi la alţii. Nu numai la Arghezi, ci şi la profesori. Ne fac ei o listă.

– Se temeau de ce sunteţi în stare?

– Probabil. Erau nişte valori printre căminişti. La mine-n grupă existau oameni cu volume. Gabrielei Melinescu, viitoarea soţie a poetului Nichita Stănescu, îi apăruse „Ceremonii de iarnă”, mai publicaseră Marius Robescu, Matei Gvril Albastru, Gheorghe Pituţ. Ultimii doi veniţi de la Cluj, unde se-ntâmplase ceva scandal, adică o diversiune, mutaţi forţat la Bucureşti împreună cu Ioan Alexandru. Mai scriau Ion Cănăvoiu, din Gorj, Viola Vancea şi alţii. Profesorii noştri ziceau că o asemenea promoţie cu talente nu mai existase dinainte de ’48, de la reforma învăţământului. Mulţi au intrat în presa centrală, regională, la radio, televiziune sau la edituri.

– Cum v-aţi format echipa şi din cine?

– Majoritatea erau olteni din Gorj, Mehedinţi, ca mine, un moldovean şi doi-trei teleormăneni. Ne înţelegeam bine, ne împrumutam şi săpunul de bărbierit.

Chiuleam să-l auzim pe criticul şi profesorul George Călinescu

– Curajul de a merge la Arghezi al cui a fost?

– Nu ştiu. Arghezi devenise mai mult un mit uman decât un poet. Sandu Toma, fiul lui A. Toma publicase în Scânteia „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”. Şi fusese interzis până-n ’56, când i-a apărut „Cântare omului”, apoi poemul „1907”. Circulau o groază de bancuri cu Arghezi. Noi preţuiam la el numai poezia filozofică, cea religioasă. Estetismul introdus de criticul şi profesorul George Călinescu punea accent pe valoare.

– Văd aici, în albumul tău cu fotografii rare şi o fotografie de la un curs ţinut de George Călinescu, înconjurat de studenţi, realizată de inspiratul artist fotograf de Ion Miclea, soţul actriţei Lucia Mureşan. Pe Călinescu l-aţi avut profesor?

– Am avut profesori mari, decanul nostru a fost academicianul Al. Rosetti, ajunsese surd, dar pe George Călinescu nu. Pe când eram noi boboci, adică în anul I de facultate, lipseam de la cursuri şi-l audiam pe marele George Călinescu în neîncăpătorul Amfiteatru Alexandru Odobescu, la parter.

– Şi totuşi, cum aţi mers la Arghezi şi unde locuia? S-a scris şi că fuseserăţi la Mărţişor.

– Multe baliverne. De locuit, locuia la Şosea. Apăruse „Cântare omului”, primise o vilă. Aşa, de pildă, George Bacovia, care nu avea valoarea lui Arghezi, locuia în casa lui mare şi primea 7.000 de lei lunar. Preţul coabitării cu puterea comunistă.

Pluguşor de prin Banat

– Şi cum aţi ales textul Pluguşorului?

– Ne-am dus la bibliotecă. Am găsit un Pluguşor de prin Banat şi Colinde nu mai ştiu de unde. Aveam teamă. Se ştie că atunci când se-ntâlnesc trei români unul e de la Securitate. Se pusese problema reconsiderării tradiţiei şi ni s-a pus o condiţie, cum spuneam. Nu vă duceţi numai la Arghezi, mergeţi şi la profesori normali. De-ai noştri, cum ar veni, şi agreaţi de ei. Ne-ar fi trebuit o săptămână cu lista pe care ne-o făcuseră secretarul de partid şi decanatul. Am mers la profesorul Al. Piru, la decanul Al. Rosetti, la profesorul George Ivaşcu, fost ilegalist şi gazetar de stânga, atunci redactor şef la săptămânalul „Contemporanul”. Ivaşcu îl avea nepot pe Ion Crânguleanu, cu care se lupta poetul Adrian Păunescu – student cu un an mai mic decât noi, dar fără voce, ca şi Victor Niţă – pentru colega lor poeta Constanţa Buzea.

– Cu ce costume v-aţi îmbrăcat şi, mai ales, de unde le-aţi procurat?

– Ni s-au dat de la Casa de cultură „Grigore Preoteasa”. Botezată aşa după numele celui care murise pe Aeroportul din Moscova, când căzuse cu avionul, împreună cu Gheorghe Gheorghiu-Dej.

– Înţeleg că primul urat a fost, totuşi, Arghezi.

– Da. Am zis s-o luăm devreme, să nu ne-mbătăm. Primul a fost Arghezi, aveam aprobare şi de la UTC şi de la PCR. Am sunat şi ne-a răspuns mai mult decât entuziast. Murise Paraschiva, soţia. L-am găsit împreună cu Baruţu, Miţura şi Pienescu. Editorul operei lui, un editor de clasă.

– Totul a decurs normal?

– Nu. Eu eram în preajma lui Arghezi şi m-am pierdut. Uitasem textul. Nu-mi dam seama şi nu-mi explicam cum de stau în preajma unui asemenea om imens.

N-am văzut nici un ban de la „Patriarhul poeziei contemporane!”

– Cu ce v-a omenit?

– Cozonac moldovenesc, vin de nu ştiu pe unde şi cu chef. Ne-ntreba de vorbă pe fiecare. Tremuram din toate încheieturile. Ne-a dat cărţi cu autograf.

– Părea viguros?

– Da de unde. Suferea după moartea Paraschivei şi n-a mai trăit mult. M-a chestionat de unde sunt şi am îngăimat: „Din Turnu Severin”. Mi-a zis apoi: „A, eşti numai roman”, uitându-se la urechile mele. Baruţu ţinea cartea şi mi-a scris dedicaţia: „Sufletele dacilor şi romanilor îmbrăţişate Sus” – 31 decembrie 1966. T. Arghezi.

– Cum se numea cartea dată ţie şi dacă aţi primit vreun ban?

– La ceilalţi le-a oferit cărţi pentru copii, iar eu am luat cartea de proză „Bunavestire”. Am ieşit şi l-am lăsat pe Vasile Blendea să negocieze. Dar nu ne-a dat nici un ban. Era tare calic!

(Va urma)

Ion Predoşanu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here