Istoricul Ion Vulpe declară – “Despre T. Arghezi am vorbit. Mă preocupă Domnul Tudor Vladimirescu!”

203

img602Ca filolog, Ion Vulpe nu s-a exprimat prea mult în scris. În schimb, ca istoric şi-a legat numele de aromânii apreciaţi de savanţi ca fiind mai români decât mulţi români. Pe contracoperta volumului doi al cărţii „Vlahuria, ţara din vis”, apărută ca şi prima la Editura SEMNE, mai sunt amintite volumele: „Românii de dinainte de Christos”, „Martiriul”, „Teofania” şi „Ferestre spre Rai”, fără a fi epuizat titlurile cărţilor de acelaşi autor.

Prolificul istoric este cel mai important cunoscător al aromânilor. Pe masa lui de lucru mai are în pregătire lucrările: „Tudor Vladimirescu şi aromânii”, „Cetăţenia cerului”, „Medici aromâni”, „Profesori aromâni la nord de Dunăre”, „Sfinţi şi ierarhi aromâni”.

Nicolae Iorga i-a priceput cel mai bine pe aromâni!

– Cum apreciaţi contribuţia aromânilor la evoluţia istoriei neamului nostru românesc?

– N-aş vrea să dau eu răspunsul la întrebare, din moment ce a făcut-o mult mai bine savantul Nicolae Iorga într-o singură frază pe care am preluat-o ca motto al lucrării mele VLAHURIA – Ţara din vis, subintitulată „80 de ani de la COLONIZAREA CADRILATERULUI” şi care spune următoarele: „În momentul când macedoneanul nostru – elementul acesta nesfârşit de preţios al neamului românesc, care a dat cei mai mulţi intelectuali, cei mai mulţi oameni de talent, proporţional cu numărul lor, dintre celelalte ramuri ale marii familii româneşti – este azvârlit din casa lui, vine la noi, este nu în acelaşi rând cu ceilalţi, ci este cel dintâi, prin vechimea lui, este cel dintâi prin nobleţea lui, cel dintâi prin capacitatea lui şi este cel dintâi, fiindcă este SINGURUL CU ADEVĂRAT SINCER sub steagul tricolor al României”.

Secretele Domnului Tudor

– Convingător! Şi cum de aţi ajuns la scrierea unei cărţi despre „Tudor Vladimirescu şi aromânii”?

– M-a interesat istoria adevărată şi consider că Domnul Tudor merită o altă interpretare. Sunt încă destule secrete nepublicate ori neştiute ale Pandurului Tudor. Practic de la Tudor Vladimirescu încoace a început modernizarea statului român şi cred că lucrarea mea, scuzată-mi fie lipsa de modestie, va fi foarte importantă. Este o poveste lungă şi nu ştiu dacă este cazul s-o depănăm acum.

– Ce-ar fi să ne-o oferiţi, în premieră, s-o publicăm în serial la „Gorjeanul”?

– E o propunere de luat în seamă. Daţi-mi voie să mă mai gândesc şi s-o definitivez.

– Vă mulţumim şi rămânem în aşteptare.

Confident al zeilor

– Ca să pricep, cum de v-aţi apropiat de mari personalităţi ale culturii şi istoriei României?

– Ne ştim mai demult şi mi-ai adresat apelativul de „confident al lui I.D. Sârbu”, scriitorul ce trăia în Valea Jiului şi fusese ba vagonetar, ba secretar literar al Teatrului din Petroşani şi, mai apoi, al celui din Craiova. Ei bine, eu mă consider un confident al zeilor.

– Susţineţi-vă afirmaţia.

img810– La Turnu Severin, l-am cunoscut pe Ştefan Odobleja, creatorul ciberneticii. Puţină lume ştie că Ştefan Odobleja era un poet gingaş. Împreună cu Ileana Roman, scriitoare din Drobeta Turnu Severin, l-am convins să recite la un cenaclu, vreo oră şi ceva din poeziile lui. Era un om de societate, deşi trăia retras. La Petroşani, pe scriitorul I. D. Sârbu, fost asistent universitar, şi membru activ al Cercului la Sibiu, al poetului şi filozofului Lucian Blaga, l-am avut ca un frate mai mare.

La Bucureşti, academicianului Romulus Vulcănescu nu i-am căutat prietenia înadins, ca şi celorlalţi corifei în domeniile lor. Mi-a dat Dumnezeu darul de a fi în preajma unor eminenţe care mi-au bucurat viaţa. Crezând în ei, am dobândit şi încrederea în mine.

– Mai aveţi, cu siguranţă, şi alte nume.

– Am pomenit numai câteva. Şi cu Adrian Păunescu, alt mare spirit, m-am înţeles minunat. Cu toate că în facultatea de filologie i-am fost coleg cu un an mai mare, nu ştiu de ce, totdeauna îmi vorbea cu dumneavoastră. A tot încercat să mă aducă din Petroşani la Bucureşti, la revista „Flacăra”, unde era redactor şef, dar de fiecare dată se găsea unul care se opunea. Nu ştiu dacă partidul sau adjunctul lui.

Zaharia Stancu ne-a fentat

– În dialogul precedent, brodat în jurul „Pluguşorului la Tudor Arghezi”, mi-aţi rămas dator cu poveştile ori întâmplările din acea seară de 31 decembrie 1966, de Revelion. La care scriitori şi profesori de la Filologia Universităţii Bucureşti aţi mai fost cu colindul?

– Scriitorul Zaharia Stancu fusese anunţat şi locuia pe lângă Televiziune. Se pare că acela căruia i se spunea ZS, fiind şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, n-a vrut. Ne-a primit cam rece, spunând că, vezi Doamne, de ce nu mergeţi la George Macovescu. El este şi ministru adjunct la Externe, are cu ce vă primi. Vă conduc eu la el. Ne-a dat fiul său, David Stancu, nişte volume cu autografe din romanul lui „Asclepios”, închinat unui zeu al medicinii antice greceşti, ca să scape de noi. Bănuiesc că i-a fost frică.

George Macovescu, prietenul fraţilor Sorescu!

– O fi fost puţin oportunist?

– Tot ce-i posibil. Numai că George Macovescu nu figura pe lista aprobată de decanat şi de secretarul de partid, profesorul Ion Diaconescu.

– Şi ce-aţi făcut, aţi mers?

– Da. Îl cunoşteam, ne preda Teoria literaturii şi-l ajutase pe George Sorescu, care-mi fusese mie profesor de limba şi literatura română la Liceul „Traian”, în ultimul an de liceu, la Turnu Severin.

– Cine a fost George Sorescu, e cunoscut?

– Mai cunoscut este fratele lui, celebrul Marin Sorescu. George Sorescu venise cu fratele său, Marin Sorescu, să le fac eu cunoştinţă cu profesorul meu George Macovescu. La Craiova se înfiinţase Universitatea, în anul 1965, iar fostul meu profesor George Sorescu câştigase un concurs şi trebuia să predea studenţilor tocmai Teoria literaturii la nou înfiinţata Universitate, la facultatea din Bănie de Filologie. Aşa că, fraţii Sorescu se puteau considera emulii lui George Macovescu. Care s-a purtat cu ei elegant şi le-a dat indicaţii, cu tente şi teme pe care trebuia să le acopere cursul.

– Şi George Macovescu v-a primit?

– Foarte surprins. Era pregătit să plece la Consiliul de Miniştri, actualul Palat Victoria, unde Guvernul petrecea Revelionul.

– Ar fi putut să se scuze şi să nu vă primească.

– Nici vorbă! Avea un brad imens în holul vilei lui şi ne-a deschis casa. Sta cu fetiţa lui în braţe şi a întârziat cu noi. Ne-a pus toate băuturile din lume pe masă şi ne sfătuia cum să le servim. Inclusiv wisky. Fiecare avea furculiţe şi nu prea eram obişnuiţi cu ele. Luaţi cu mâna, ca mine. Ne-a înghesuit băutura pe gât. Mie mi-a zis: „Când mai ajung eu să-mi văd fata ca tine, mare!” A întârziat cu noi şi a făcut tot ce-a fost posibil să ne simţim bine.

Dedulcirea cu băutura imperialistă WISKY

– Următorul pe listă cine-a fost?

– Normal, George Ivaşcu. Ne preda un curs special şi avea încredere imensă în noi. Ne şi zicea: „Cine vine la cursul meu de plăcere să rămână, cine nu să plece” Fusese proletcultist, dar se depărtase. George Călinescu îl aprecia ca mare gazetar. La el se găsea şi sora lui, o pictoriţă, care locuia pe Kisselef. N-avea oaspeţi. Ne-am făcut datoria, i-am urat şi n-am stat mult. Abia venise din SUA, avusese un preinfarct. La George Macovescu ne ferisem de wisky, dar la Ivaşcu ne-a tot poftit. „Bă, în America, şoferii beau wisky şi pleacă la drum, la volan!” Noi gândeam că-i băutură imperialistă şi ne ia minţile. Vasile Blendea se ferea să bea că făcea poze. Iordache, eu şi Agafiţei ne-am cam dedulcit. George Ivaşcu ar fi vrut să stăm până dimineaţa. Ne-a prins Anul Nou la el.

– Şi cam care-i povestea cu pozele apărute în revista „Contemporanul”?

– Ne-a întrebat: „Ce faceţi voi cu pozele astea?” I-am spus că-s pentru albumele noastre de familiei. „Băi, dacă-mi daţi câteva le bag pe opt coloane!” Şi s-a ţinut de cuvânt. Aşa a apărut poza cu toată echipa şi titlul „În vizită la Patriarhul poeziei româneşti”. L-a întrebat pe Vasile Blendea când e gata că revista „Contemporanul” apare pe 5 ianuarie 1967. Sile i-a spus că dacă vreţi e gata şi mâine. Noi nu ştiam că ei, Arghezi şi Ivaşcu, se certaseră şi erau la cuţite. De unde să ştim noi ce fusese între ei. Fie că Ivaşcu îl pârlise la bani, pe Arghezi care era cam zgârcit, ori îşi băgase condeiul şi-i schimbase ceva într-un text. Cert este că Arghezi s-a supărat rău şi ne-a taxat într-un PS la un editorial al lui în revista Argeşul. Mă rog, Vasile Blendea fusese obligat să mai dea o fotografie şi la revista „Amfiteatru”,condusă de poetul gorjean Nicolae Dragoş.

– Aţi mai fost şi pe la alţi profesori?

– Pe la Savin Bratu, care ne-a primit extraordinar. Locuia în blocul „Casata”, lângă Piaţa Romană, la viitorul istoric literar Ion Rotaru şi la alţii de pe listă.

L-am supărat şi pe profesorul Grigore Brâncuşi!

– Alte supărări aţi mai avut?

– Amical, profesorul Grigore Brâncuşi, care-şi luase doctoratul cu lucrarea „Perfectul simplu”, tradusă şi în limba franceză, când a aflat, ne-a reproşat: „La mine nu puteaţi să veniţi? Ce n-aveam, cu ce să vă omenesc?” Dar după acele isprăvi, cu Pluguşorul la Arghezi ne salutau şi duşmanii. Devenisem cineva. Adică, importanţi.

Ultimele poze cu Tudor Arghezi!

– Una peste alta, Pluguşorul la Arghezi a desţelenit sărbătorirea tradiţionalelor sărbători de Crăciun şi de Revelion.

– Da. Şi au fost, se pare, ultimele fotografii cu Arghezi. Ba mai mult, aceea cu bască, realizată de Vasile Blendea, a făcut carieră. În plus, Vasile Blendea s-a fotografiat şi singur cu Tudor Arghezi.

Ion Predoşanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here