Motto: ,,Norocul e prea puțin și lumea e prea multă.”
,,Nimic nu e mai frumos ca adevărul și mai adevărat ca frumosul. .”
,,Nici artă pentru artă, nici artă cu tendință, ci artă cu talent.”
I.L. Caragiale
După cum se cunoaște, în 1863, la Iași, ia naștere o societate literară și cenaclu, ,,Junimea”, ,,o adunare privată de iubitori ai literaturii și ai științei, de iubitori sinceri” (Titu Maiorescu), având ca inițiatori un grup de tineri în frunte cu Titu Maiorescu, căruia se alătură ,,cele mai disparate spirite: veselul voltairian Pogor cu sistematicul politic Carp, melancolicul Theodor Rosetti, cu umoristul Iacob Negruzzi.” Prima denumire a societății a fost ,,Ulpia”, dar, la propunerea lui Titu Maiorescu, se revine asupra acestei denumiri pedante. După multe discuții, Theodor Rosetti propune ca denumire ,,Junimea”, acceptată cu bucurie de către toți ceilalți. Prin aceasta, ,,S-a lepădat copilul de satana pedantismului”, așa că ,,În numele Domnului, boteze-se dar ,,Junimea”, exclamă Pogor, și ,,Junimea a rămas până în ziua de azi.”
Tot la propunerea lui Titu Maiorescu, era necesară înființarea unui jurnal literar. Iacob Negruzzi consideră că o denumire potrivită ar fi ,,Convorbiri literare”. ,,Primesc și eu acest titlu, declară Maiorescu, fiindcă este fără pretenție”, la care adaugă: ,,Tu ai găsit numele, tu ești dator să conduci revista, fii tu redactorul ,,Convorbirilor literare!” Prin urmare, revista ,,Convorbiri literare”, ca organ al societății ,,Junimea”, apare la Iași, 1 martie 1867, avându-l ca director pe Iacob Negruzzi. Titu Maiorescu a fost mentorul acestei societăți, un spiritus rector, cunoscut la ,,Junimea” și cu supranumele de ,,Centrala”. În prima decadă, 1863-1874, ședințele ,,Junimii” s-au ținut numai la Iași. A doua etapă a ,,Junimii”, 1874-1885, cuprinde activitatea desfășurată atât la Iași, cât și la București și se caracterizează prin consolidarea ,,noii direcții”, cu diminuarea criticismului junimist. Așa cum reiese din ,,Însemnările zilnice” ale lui Titu Maiorescu, I.L. Caragiale începe să frecventeze ședințele societății literare ,,Junimea” începând cu 26 mai 1878. Înainte de această prezență la ,,Junimea”, Caragiale avusese un mare succes, stârnind admirația generală, pentru traducerea tragediei în versuri a lui Parodi, ,,Roma învinsă”, un exemplu de maturitate artistică. După cinci zile de la acea reputație a marelui dramaturg, Mihai Eminescu își conduce prietenul să-l prezinte lui Titu Maiorescu, la ,,Junimea”. Avea loc pe 26 mai 1878, la ,,ședința de închidere a seratelor literare, în prezența lui Vasile Alecsandri, sărbătorit pentru premiul obținut cu poezia ,,Ginta latină”, la concursul de la Montpellier.
Participă vreo 23 de persoane printre care și Caragiale (bun traducător al ,,Romei învinse” de Parodi), Eminescu, Slavici, Nicu Gane etc. Splendidă seară!” Cu ocazia celei de a XV-a aniversări a ,,Junimii”, Titu Maiorescu, Eminescu, Caragiale și Slavici merg la Iași, cei trei pe cheltuiala severului critic și mentor al ,,Junimii”. Înainte de banchet, Caragiale citește comedia ,,O noapte furtunoasă sau numărul 9″.Titu Maiorescu notează: ,,Sâmbătă, 11/23 noiembrie 1878, plecat cu Eminescu, Caragiale, Slavici, Nica și Olănescu la Iași la a 15-a aniversare a ,,Junimii” (cei dintâi 3, pe socoteala mea). Duminică 12/24 sărbătorit această aniversare (eu cu grozave dureri în gât și catar), Slavici citit ,,Gura satului”, Caragiale via lui comedie ,,Noaptea furtunoasă” de la No. 9″. Întâlnirea avea loc în casa lui Iacob Negruzzi, care spune în ,,Amintiri de la Junimea” că I.L. Caragiale ,,ne-a citit așa de bine piesa sa ,,O noapte furtunoasă”, că ne-am tăvălit cu toții de râs”. Reprezentată la 18 ianuarie 1879 pe scena Teatrului Național din București, comedia ,,O noapte furtunoasă” a fost publicată în ,,Convorbiri literare”, 1 octombrie/ 1 noiembrie 1879. Piesa este aplaudată și autorul chemat la rampă de mai multe ori, iar Titu Maiorescu a oferit autorului și invitaților un supeu la el acasă, într-o atmosferă de veselie până la ora 1 noaptea. Toamna, Caragiale citește la seratele lui Maiorescu, în casa lui, capodopera ,,Conul Leonida față cu reacțiunea”, mica farsă într-un act, publicată apoi în ,,Convorbiri literare”, 1 februarie 1880.
Noul sediu al ,,Junimii” bucureștene era pe strada Mercur, adică în casele magistrului Maiorescu.
În această casă, citește pentru prima oară Caragiale noua sa piesă, ,,O scrisoare pierdută”. Piesa este primită cu entuziasm, constituind pentru acea seară ,,un adevărat triumf”. Petrache Carp, care nu era prea darnic în laude, i-a făcut atunci lui Caragiale cel mai frumos compliment: ,,Am crezut până astăzi că eu sunt cel mai mare clasic în viață, acum văd că ești tu!”. Titu Maiorescu notează în ,,Însemnări zilnice: ,,Miercuri 24 octombrie 1884 – 11 seara, plecat din București cu T. Rosetti, B. Ștefănescu- Delavrancea, Chibici și Caragiale la Iași. Joi seara, banchetul. Foarte mulți, Ureche, Eminescu, prof. Ralet de la școala militară, Carp etc. Mare efect lectura lui Caragiale, ,,O scrisoare pierdută”. Până la 1 noaptea”. În preziua premierei, prin mijlocirea lui Titu Maiorescu, a fost citită la Palatul regal în prezența reginei Elisabeta(Carmen Sylva). Încântată de frumusețea piesei, își exprimă dorința de a participa la premiera acesteia.
,,Marți, 13/25 noiembrie 1884. Prima reprezentare a comediei ,,Scrisoarea pierdută” de I.L.Caragiale, în Teatrul Național. Succes mare, autorul de 2 ori chemat…..lume, de nu mai încăpeau. După reprezentare, supé la noi, cu Caragiale, Slavici, Balș, Bianu, Theodor Rosetti și Mandrea cu damele, Olănescu, Chibici, Nica”. Comedia înregistrează unsprezece reprezentații consecutive. Capodopera ,,O scrisoare pierdută” este dedicată prietenului său, Petre Th. Missir, cu prilejul publicării în ,,Convorbiri literare”, februarie-martie 1885.
Ultima etapă a ,,Junimii” începe după 1885, când este strămutată la București și revista ,,Convorbiri literare”, după ce veniseră pe rând în Capitala României mai întâi Titu Maiorescu, apoi cei mai mulți junimiști, ultimul fiind Iacob Negruzzi, directorul revistei, unii dintre ei ocupând funcții politice.
Mai multe ,,Însemnări zilnice” ale lui Titu Maiorescu vizează comedia ,,D-ale carnavalului”: ,,Vineri 15/28 februarie 1885. A 45-a aniversare a nașterii mele… După masă, încă doamna Carp, alde Rosetti, doamna Ghica și fiica sa, doamna Costescu. Caragiale a citit noua și hazlia sa farsă de concurs ,,D-ale carnavalului”. ,,Miercuri 27 februarie/11 martie 1885. Aseară M-e Callimachi, Negruzzești, Zizin și Fl. Marian din Bucovina la mine la masă. Și Caragiale, căruia alaltă-seară i-am dat la Comitetul Teatral premiul de 1200 franci pentru farsa sa în trei acte, ,,D-ale carnavalului”. Piesa fusese premiată de Comitetul Teatrului Național, căruia i se adăugaseră Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu și B.P. Hasdeu.,,Duminică 3/15 martie 1885. Soare! Aseară ultima ,,Junime” în sesiunea aceasta. A citit Caragiale comedia sa ,,D-ale carnavalului”. Erau și dame”. ,,Marți 9/21 aprilie 1885. Ieri, la teatru, premiera farsei în trei acte a lui Caragiale ,,D-ale carnavalului”. Prin urmare piesa s-a jucat la 8 aprilie 1885 și a fost publicată în ,,Convorbiri literare” 1 mai 1885.
În nota: ,,Duminică 12/24 mai 1885″, Titu Maiorescu consemnează: ,,În lunea Rusaliilor la noi 13/25 mai, de dimineață până către ora 2 noaptea, terminat de scris critica asupra comediilor lui Caragiale”. Este vorba despre studiul lui Titu Maiorescu, ,,Comediile d-lui I.L. Caragiale” publicat în ,,Convorbiri literare”, născut din necesitatea de a-l apăra pe marele dramaturg de atacurile din presa vremii, acuzat de imoralitate.
Lectura dramei ,,Năpasta”, la ,,Junimea”, se petrece în ziua de duminică, 17 decembrie, 1889… ,,Deseară la noi mare societate pentru lectura noii drame în 2 acte a lui Caragiale, ,,Năpasta”. Am stat sara până după 1 din noapte cu Caragiale”. Citirea dramei ,,Năpasta” este reluată după o săptămână, 24 decembrie 1889: ,,Năpasta” de Caragiale, citită încă o dată, tot mare efect. Până la 12 și jumătate noaptea”. Pe 3 februarie 1890 are loc premiera dramei ,,Năpasta”: ,,Sara, prima reprezentație a dramei lui Caragiale, ,,Năpasta”, la Teatrul Național. Jucată nu se poate mai rău, afară de ocnașul Ion (Notarra). Aristizza Romanescu absolut stupidă, el, Manolescu, revoltător de fals”. ,,În ,,Năpasta”, va spune Artistizza Romanescu, m-am întâlnit cu cel mai mare nesucces din cariera mea.”.
La seratele ,,Junimii”, Caragiale este unul dintre animatori, venind cu anecdote, întâmplări umoristice reale, cuvinte de spirit, calambururi. Despre Caragiale, ca cititor de mare clasă, vorbesc Ioan Slavici, Iacob Negruzzi și Nicolae Petrașcu. Caragiale citea cu o adevarată artă actoricească: ,,Cititori ascultați cu multă plăcere mai erau Maiorescu și Caragiale” (Slavici). ,,Caragiale avea nota umorului irezistibil… Anecdotele lui produceau îndeosebi lui Maiorescu un râs zgomotos” -afirma Nicolae Petrașcu. Și Iacob Negruzzi se referea la ,,cuvântul său tăios și caracterul său necruțător”.
Caragiale s-a afirmat în cercul ,,Junimii” și prin talentul aforistic. În Bilanțul anului 1879, Maiorescu consemnează: ,,În mai toate serile literare, aforisme făcute de noi. Întâi ale mele, apoi de cele mai multe ori Caragiale, proaspăt improvizate, apoi câteva franceze de Zizin, apoi deseori trimiteri anonime”, Zizin era numele în intimitate al lui J.A. Cantacuzéne.
Ștefan Cazimir, autorul studiului ,,Caragiale. Universul comic”, București, 1967, consideră epitaful de pe crucea de la mormântul lui I.L. Caragiale o stupiditate, că n-ar aparține acestuia: ,,Fii, să ne luminăm poporul, căci un pom fără rădăcini nu poate trăi!”, Cunoscutul caragialog consideră că cel mai potrivit epitaf ar fi unul din ultimele aforisme aparținând lui Caragiale: ,,Norocul e prea puțin și lumea e prea multă.”
Și pentru că râsul are valoare terapeutică, să ne amuzăm puțin.
Caragiale și Teleor, parodist, epigramist și umorist
,,-Chelner, adu un lichior,/Că plătește Teleor.
– Teleor n-are parale/ Și plătește Caragiale. ”
Victor Eftimiu, în cartea sa ,,Academos”, își amintește de festivitățile petrecute la Blaj, cu prilejul unei aniversări, la care au participat: Aurel Vlaicu, Șt. O. Iosif, actorul Petre Liciu, Caragiale, publicistul George Ranetti și alții.
Scriitorul ardelean Ion Scurtu, la masa festivă, a ținut să închine un toast:
,,- Ridic paharul meu în cinstea marilor noștri umoriști, aici de față, Ion Luca Caragiale și George Ranetti. ” Caragiale s-a ridicat tremurând, a bătut cu pumnul în masă și a strigat:
,,- Eu nu sunt umorist! Eu sunt un profund sentimental! ”
Fapt consemnat și de marele actor, Constantin Nottara: ,,Întotdeauna s-a dovedit a fi un sentimental, un admirator. L-am văzut plângând la o melodramă.” Ruptura cu ,,Junimea” și încetarea de a mai colabora la revista ,,Convorbiri literare” au mai multe cauze explicate de Caragiale în ,,Ironie” și ,,Două note”, referitoare la sărăcia materială a lui Eminescu, care a făcut cinste ,,Junimii” și profit și privind modificările făcute la versurile poetului de geniu. Una din cauze ar fi și părăsirea literaturii de către vestita societate, iar conducătorii junimiști erau factori politici influenți. I.L. Caragiale, un ,, Molière al românilor” (Hașdeu), un scriitor de geniu, mare clasic și realist, continuă tradiția inaugurată de Vasile Alecsandri în teatru, devenind de facto creatorul limbajului dramatic, așa cum Eminescu este creatorul limbajului liric, pe când Titu Maiorescu, creatorul limbajului critic și filosofic.
I.L. Caragiale are destinul marilor morți care, prin opera lor, înfruntă timpul, având mai mult parte de viață post-mortem, dăruită de cei vii.
Constantin E. Ungureanu
