Ion C. Gociu – Romanul «MAIA», vol. II

393

I.Reluând acțiunea de acolo de unde aceasta se sfârșea într-un punct de criză (decesul bulibașei Trifu, soțul Măriței și tatăl Brândușei), al doilea volum începe prin a detalia câteva aspecte de la acest eveniment, precum plecarea fiilor Petrică și Brândușa, din București, cu wagon-lit, participarea la priveghi a primei soții, Mărgărita din Stejerel, dar și a Maiei, precum și pomana la care noul bulibașă Vasile Ciungu, membru al Crisinatorior, face cunoscut îndoliatei comunități că răposatul, pe care-l cunoaște încă din vremea deportării lor la Bug, „n-a fost lăiete”, ci „soldat rumân fugit din armată de frică să nu moară, dar cu inimă bună ca aurul! Că a avut grijă de noi să nu murim toți”:

„Prin jurământ, Trifu s-a făcut lăiete și a avut grijă de noi cât a fost bulibașă. Când juzii l-au primit în șatră, s-a jurat cu sânge, că eu eram acolo și l-am dus până la cortul lor (al Crisinatorilor)”.
Acesta este, de fapt, secretul care explică atât mentalitatea cât și modul de viață aparte al acestei familii atât în Transnistria cât și la casa lor din Târg, clădită după revenirea în țară (pe Maia, ajunsă și ea, încă din țară, în șatra deportaților dincolo de Nistru, la Suha Banca, Trifon o cunoaște în aceste condiții, luând-o în căsătorie). Se împlineau 40 de ani de la jurământul făcut, odată cu intrarea lui în etnia romilor, și 35 de ani de când Trifu le devenise conducător. Dat dispărut în războiul din Răsărit, la Cotul Donului, unde subunitatea sa fusese decimată, lui Trifu i se purtaseră praznicele de către soția sa Mărgăreta. Femeia din Stejerel-Gorj căpătase și o pensie de război, iar fiul Petrică se bucurase și el de statutul de «orfan de război», urmând fără examen un liceu militar, apoi o facultate tehnică, devenind inginer. Stabiliți cu corturile în Târgul din apropierea Stejerelului (acolo unde se afla fosta lui gospodărie, dar și fosta soție și rudele), Trifon nu putea să-și dezvăluie adevărata identitate, din motive lesne de înțeles pentru siguranța lui și a familiei ce-l crezuse decedat pe front.
Dorind să-și reglementeze situația, Maia încercase (în primul volum) să lămurească anumite detalii ofițerului de securitate Borilă, dar, când realizează că acesta ar dori-o „colaboratoare”, încearcă să se retragă, mai ales că și situația ei de evreică era destul de confuză. Asta în primul volum…
Iat-o, așadar, în volumul al doilea, într-o relație intimă cu acest Samuel Borilă, care, plecat din Târg pe linie de comandă, ajunsese în aparatul ministerului, apoi șef al Inspectoratului de Securitate din Iași.
Relația Maiei cu ofițerul Borilă este, desigur, surprinzătoare, dacă nu de-a dreptul șocantă, față de portretul moral bine conturat în volumul precedent. După plecarea din Târgul de pe Jiu, unde fusese repartizat la 1 ianuarie 1950, căpitanul Borilă ținuse la post restant lăgatura cu Maia, pe care, în 1953, o va chema să-și ridice foaia matricolă pentru cele șase clase de liceu comercial urmate la Iași. Maia era, la vârsta de 30 de ani, „o doamnă desăvârșită”, iar „chemarea sângelui” o face să cedeze foarte ușor binevoitorului ofițer (să precizăm că ea fusese racolată de Securitate în vara lui 1950, lucrând direct cu ofițerul Borilă). Lăsând pe dinafară această latură adulterină a personajului, autorul ne-a livrat un portret aproximativ, incomplet în sensul vieții intime, care distonează cu acela care trăiește acum în paginile cărții, schimbând desigur toate datele caracterului și mentalității sale. Capabilă de dublicitate conjugală – ceea ce-i reproșează și fiica sa – eroina devine o protagonistă dintr-un roman de senzație care își urmărește cu perseverență interesele. Iat-o ridicându-și foaia matricolă pe șase clase de liceu, urmând cursurile la fără frecvență și obținând diploma de absolvire! Iat-o mai apoi înscrisă la Facultatea de Drept din Iași, cu concursul aceluiași „lucrător” la Securitate, dându-și examenele în periodicele sale descinderi adulterine! Și, în sfârșit, ca o cheie de boltă a acestei evoluții de-a dreptul siderante, iat-o angajată, după absolvire, ca jurist-consult la Întreprinderea „Țesătura” din Iași (după moartea lui Trifu, devenise soția șefului Inspectoratului Teritorial de Securitate Iași, col. Samuel Borilă, legalizând astfel o relație de peste două decenii). Nu aflăm, însă, de nicăieri, care este adevărata relație de familie între Maia și Trifu, însă, în același ritm galopant de răsturnări senzaționale, Maia îi comunică Brândușei, pe un ton senin și fără probleme, că adevăratul ei tată este Samuel Borilă. „Cu Trifu m-au măritat țiganii”, îi mărturisește ea fiicei sale, căruia i-a dăruit doi băieți „care s-au dus în lume și trăiesc bine”. Atât despre aceștia și nimic mai mult… La un an după moartea soțului, Maia vinde casa de la Târg și se stabilește la Iași, cu un nou statut socio-profesional, iar Brândușa, aflând că inginerul Petrică, angajat la Uzina „Semănătoarea”, nu este fratele ei bun, forțează legătura cu acesta, devenindu-i soție.
O nouă surpriză ne așteaptă odată ce aflăm că, după moartea subită a soțului și pentru merite deosebite, „tovarășa Borilă A. Maia, agent sub acoperire, a fost avansată la gradul de maior în rezervă și trecută la pensie începând cu data de 1 Mai 1977”…
«Surprizele» de acest gen se țin lanț (întreg romanul este construit în regimul senzaționalului, ceea ce dă o ușoară impresie de tezism compozițional!), autorul imaginând cu o prodigioasă elaborație situații de prim-plan și conturând portrete care continuă, în ansamblu, să „răstoarne” pe acelea cunoscute deja din volumul precedent.
Rămasă singură, după cutremurul din 4 martie 1977, în care își pierd viața Petrică, Brândușa, precum și col. Borilă (scena comoției cerebrale a comandantului, la aflarea veștii că fiica și ginerele au dispărut în „apocalipsa” bucureșteană, constituie iarăși o „rezolvare” imprevizibilă), Maia va trăi din plin amarul predestinării sale tragice. Va deveni, în sfârșit, „pensionară de lux” într-un Cămin de bătrâni din Capitală, după ce o parte din averea rămasă, inclusiv aurul, revine rudelor din Stejerel-Gorj, adică Mărgăretei, fosta soție a lui Trifon, și nepoților acestuia din Vâlceaua de Stejerel. Să fi ajuns eroina la această „pocăință”, realizând în final unde o duseseră drumurile de pierzanie ale unui destin consimțit, asumat fără reproșuri?! Sau autorul sugerează că, dincolo de acțiunea umană, există o imanentă justiție, un preț în care se cuantifică, pas cu pas, onestitatea mijloacelor și sensul moral în atingerea țelurilor…
II
Ne vine greu să vedem în Maia, atât de bine portretizată în volumul precedent, o colaboratoare ferventă a celei mai odioase instituții a statului comunist, ba mai mult, o „profesionistă” care, făcându-și ucenicia vieții de familie în regim de șatră și evoluând ca atare, ajunge în vârful piramidei coercitive a statului polițienesc, cu toată unda de „umanitate” sugerată de autor… Ca atare, acest personaj trăiește… sub acoperire! Imaginea de acum vine să dizolve un portret deja conturat, ce se dovedise, de fapt, admirativ și memorabil, înlocuindu-l cu acela al unei femei „voluntare” și diabolic de pragmatică. De fapt, acest nou profil moral este destul de schematic, nu are acea substanțialitate pe care i-ar putea-o da măiestria epică. Personajul este cu atât mai surprinzător cu cât clivajul survenit ține mai mult de un tezism compozițional sub specia spectacularului decât de o motivație intrinsecă a comportamentului epic (deși, conform adevărului istoric, foarte mulți evrei au devenit colaboratori de nădejde ai regimului comunist!). Așadar, de ce nu am vedea în Maia o «istorie» repetată, o multiplicare a unor destine atestate din plin în vreme, comunismul impunându-se la noi – după cum se știe – prin concursul zelos al unei pături evreiești dispusă la tot felul de compromisuri!
Este momentul să observăm că, în ceea ce-l privește pe Samuel Borilă, fiu al unui cizmar evreu sucevean din Valea Seacă, personajul (căruia i se dedică pagini concludente din anii deportării adolescentine la Tg.-Jiu, v. cap.V – „Deportați fără vină”) ar fi trebuit mai bine reliefat sub aspect profesional, și nu lăsat în apele „enigmatice” ale unei impresii schematice, asta tocmai pentru a reliefa ceea ce a însemnat instituția respectivă într-o anumită perioadă a comunizării forțate a țării după directive din afară, străine de adevăratele realități și aspirații ale României postbelice. „Pregătirea” acestui personaj (pentru rolul ce va avea să-l joace) trebuia, probabil, făcută încă din primul volum, de aceea relația eroinei cu el șochează, nepregătindu-se motivațiile de profunzime ale evoluțiilor ulterioare. Aglomerarea biografică într-un singur capitol (V) creează un clivaj compozițional șocant, ceea ce trădează o construire „din mers” a scenariului epic și nu o inițială schițare in integrum a acțiunii în ansamblu. De aceea impresia de facilitate sub zodia imprevizibilului (senzaționalului) creează un hiatus și contrapune imagini, preferința lectorului rămânând, desigur, la argumentația credibilă a primei părți. Surclasat, valoric, de aceasta, multe pagini din scrierea de față sunt, în multe privințe, demne de acelea dense ale precedentului volum.
Dacă primul volum ar sta sub semnul idilicului etnic plin de culoare și istorie, cel de-al doilea s-ar regăsi sub acela al dramaticului factologic și senzaționalului imprevizibil. Felul în care diegeza se întrețese cu dialogul și descrierea, sub semnul «doricului», evocarea unor episoade realizate a-cronologic în economia narativă, prin reveniri și reîntoarceri în timp, fără a pierde din vedere o anumită cursivitate a textului, precum și încercarea de a strânge toate apele acestui palpitant scenariu în albia unei viziuni în care literatura și viața se amestecă până la a se confunda – toate acestea propun cititorului un roman antrenant, plin de surprize, scris cu talent și cu acea învăluire de umanism, dincolo de care destine memorabile și epoci revolute își joacă, pe învolburatele pânze ale istoriei, adevărata lor dramă.
Zenovie Cârlugea
N.B.
În urma lansărilor de carte pe care Editura «Tipo Moldova» le-a avut, săptămâna trecută, la Târgu-Jiu, autorul a hotărât să-și reediteze romanul în colecția de proză a prestigioasei Case de editură ieșene. În acest sens, dl. Ion C. Gociu lucrează la ora de față la restructurarea romanului, în două părți, în vederea editării într-un singur volum a romanului «Maia». Reeditarea va asigura, cum e de așteptat, și o circulație mai largă a cărții care, prin problematica ei, va interesa desigur categorii cât mai largi de cititori.(Z.C.)

1 COMENTARIU

  1. Greu il mai chinuie talentul pe pseudo-fosila Ion Gociu. Probabil de la atatea carti publicate nu mai are timp sa mearga la mormantul parintilor sai Constantin si Elisabeta Gociu, mormant ce se afla in cimitirul din satul ciuperceni, localitatea natala a marelui prozator Gociu ion. Mormantul sotilor Gociu se afla intr-o stare deplorabila de mai multi ani, fiul lor, prozatorul, nu se duce nici macar sa le aprinda o lumanare la Craciun si la Pasti. Probabil, Ion Gociu, fiind un simpatizant comunist si mai mult ca sigur fost membru activ (sau pasiv) al PCR, nu se poate impaca cu trecutul legionar al tatalui sau…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here