Ioan ȚICALO – EMINESCU – coloana de foc a românismului

93

I.Ioan Țicalo este un binecunoscut prozator bucovinean de azi, autor al unor volume de povestiri și romane, nu puține, în care se regăsesc realități și oameni din ultima jumătate de secol, între care imaginea satului românesc contemporan este cea mai pregnantă.

Destine umane în varii întâmplări și surprinzătoare situații, totul cu accent pe o autenticitate despovărată de orice complicații idilizant-speculative, recomandă un prozator viguros, destul de antrenat pe latura compoziției „dorice” și caracterologiei, cu vocația evocărilor în pasta autentică a regionalismului lingvistic. O lume binecunoscută, așadar, dintr-o epocă mai apropiată ori deja revolută, o imagine plină de freamăt vitalist adusă cu talent în rama povestirilor și în cadrele epicii romanești de mai largă respirație socială și bogată tipologie. Deși un apreciat critic universitar ieșean considera că „sub masca unui moralist, se ascunde de fapt un scriitor din stirpea lui Sadoveanu, pentru care orice imagine este motiv de reflecție” (Adrian Voica), neorealismul prozastic al dlui Ioan Țicalo are temeiuri și deschideri, ce-l pun și într-o altă perspectivă – aceea a unui realism aspru, dur, netrucat, epurat de orice mistificare fantezist-estetică. Prozatorul se dovedește, iată, și un pasionat eseist, semnând, consecutiv, două lucrări remarcabile despre Poetul Național, considerat «coloana de foc a românismului”…
*
Formația filologică a dlui Ioan Țicalo, autor și al unor scrieri de interes educațional, l-a apropiat, în anii din urmă, de scriitorul-emblemă al spiritualității românești, „contemporan cu fiecare generație” și care „ne rezumă” pe toți, cum scria un exeget. Eminescu este, desigur, acest exponent al daco-românității noastre integrale, scriitorul-martir capabil să exprime, cu forța și viziunea genialității sale, acea „Românie profundă” a specificității creștin-ortodoxe-țărănești. În acest sens, bazat pe o bibliografie destul de temeinică și aproape la zi, dl Țicalo tipărește în 2009 vibrantul eseu Mihail Eminescu – poetul neamului românesc (Câmpulung Bucovina, Biblioteca Miorița, 214 p.) Încă de la început, autorul afirmă, nu lipsit de oarecare incitantă impresie, că multe din cele ce s-au scris despre Eminescu au devenit «marcă înregistrată», formulări stereotipe și sintagme clișeizate, rezumând fie opinii „constructive”, fie „demolatoare”, de multe ori „trecând în fuga mare pe lângă opera eminesciană”… De la nume ca Răzvan Rădulescu (căruia, ca atâtor spirite «contestatar-dilematice» autorul Luceafărului nu-i spune nimic!) până la pretendenți de premiul Nobel precum Mircea Cărtărescu, – care, dorind să-și imagineze portretul și statura reală a poetului, recurge la citate din Th. Ștefanelli („mic și îndesat”), Nicolae Densușianu („curgeau zdrențele de pe el”) ori Mite Kremnitz („prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinții mari galbeni, murdar pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire”) – Eminescu a constituit obiect de studiu și, deopotrivă, de aservire, fiind contestat cu infatuare semidoctă, dar și adulat peste măsură, adică exilat într-un cult intangibil… Până la ideea de sanctificare a sa din zilele noastre! Atitudini ce i-au făcut, deopotrivă, atât de rău poetului „nepereche”, și care continuă a-l «gratula» cu nonșalanță… Neinsistând asupra acestor izmeneli bizantine ori negativiste, autorul face, încă din primele pagini, considerații despre „Poetul, gazetarul și omul”, găsind ca liant imuabil credința, fără de care creația nu s-ar fi desăvârșit: „Eminescu l-a avut și l-a păstrat pe Dumnezeu în sufletul său nefalsificat, a preferat să aibă răbdare de unul singur, luptându-se cu morile de vânt, fiind jertfit până la urmă pe altarul adevărului” (p16). Pentru ca în multe alte secvențe, eseistul să se aplece spre unele probleme sociale, etnice, politice, geo-strategice, cultural-religioase, ce fac din gazetăria sa coloana vertebrală a unui românism demn, cu drept de apel în jocurile politice ale marilor puteri, deranjând mai întotdeauna prin justa detaliere a fenomenelor și lucida analiză a faptelor și evidențelor de tot felul. E destul să amintim pentru cititorul nostru câteva titluri pentru a avea întreaga armătură de idei și convingeri pe care dl Ioan Țicalo o ilustrează, într-un comentariu așezat, dar totdeauna sub control bibliografic, folosindu-se citate din gazetăria și opera poetică, dar și din lucrările unor comentatori de prestigiu: Pământ și neam românesc, Bucovina și Imperiul austro-ungar, Ardealul și ungurii crezuți a fi stăpâni, Moldova greblată de ruși, Evreii semănători de crâșme, Fanarul pe pământ românesc, Școala, slujitorii și demolatorii ei, Istoria ca eternitate și clipă ș.a. Câteva secvențe eseistice privesc „Iubirea ca expresie a dorului” ori o disertație ilustrativă despre „Moarte și ne-moarte”. În „Luceafărul – norocul iubirii”, pornind de la o sugestie a coregionalului Ion Filipciuc potrivit căreia lexemul «noroc» ar veni din sanscrită («rok – ceea ce s-a rostit, ceea ce a fost scris într-o stea»), dând în slavonă «naroku» cu aceeași semnificație, eseistul constată că Hyperion se află, de fapt, la răscruce: între dorul care îl orientează „către umanitate” și „dorul de absolut”, câștig de cauză va avea ultimul, căci „Hyperion se va retrage în sfera Logosului, unde domnește armonia de nimic tulburată”, în vreme ce cuplul de amorezi Cătălin-Cătălina se pierde în trecătorul freamăt al simțurilor («norocul iubirii» și «iubirea norocului»!)… Convocând câteva nume de cunoscuți cercetători, în general coregionali, de la Th. Codreanu, Dan Mănucă, D. Marin, Mihai Cimpoi, Petre Ursachi, George Popa, Al. Husar, dl Ioan Țicalo aduce unele corectări interpretative unor opinii exprimate de alți eminescologi recunoscuți, precum Svetlana-Paleologu Matta sau Nicolae Georgescu. Într-un capitol final, este atinsă problema delicată a raporturilor poetului cu religia, poetul fiind un „religios ființial, dacă avem în vedere aserțiunea lui Mircea Eliade, potrivit căreia omul religios se scaldă periodic în Timpul mitic și sacru pentru a regăsi Timpul originii, dincolo de orice durată ori curgere” (Dor…în concepția lui Eminescu, 2012, p. 122). Eseistul observă destul de corect că, în ciuda atâtor evidențe ce făceau deliciul ateiștilor, „Eminescu n-a fost și nu s-a manifestat ca ateu”. Dincolo de o viață tumultuoasă și dramatică, poetul „se va regăsi în spovedania și rugăciunea Răsai să dai lumină, în care Zoe Dumitrescu-Bușulenga vedea „sonetul smereniei mântuitoare”. În acest sens arde o parte din poezia sa de profunzime – „candelă cu flacără nestinsă, a acelui ce știe și simte că nu-și aparține și nu-și permite să devină uzurpatorul Chipului” (p.187). Importantă nu este aici rigoarea academică a unui eșafodaj exegetic, căci nu este, ci acel impresionism călinescian, de empatică solidaritate cu subiectul investigat, mai aproape de regretatul maestrul Constantin Ciopraga sau de alt mare spirit moldav, și el plecat recent în lumea de dincolo, eseistul și filosoful Alexandru Husar.

II
Cea de-a doua lucrare a scriitorului ION ȚUCALĂ, Dor… în concepția lui Eminescu (Câmpulung Moldovenesc, Biblioteca Miorița, 2012, 234 p.) își află punctul de plecare în prima, problematica dorului fiind reluată acum cu o armătură teoretică mai specială, de la etimologia și bogata semantică a lexemului (Rădăcină și sens), la prezența acestora în folclorul românesc, îndeosebi în lirica populară. Destul de generoasă, bibliografia utilizată denotă o aplecare aparte, plină de conținut și de un vizionarism speculativ mai larg. În acest sens, autorul dedică partea a doua a eseului unui comentariu aplicat ce privește deopotrivă biografia și opera poetică, Luceafărul nefiind decât „proba poetică supremă a dorului eminescian” („reîndumnezeirea lui Hyperion” – Aurel Petrescu). Sentimentul acesta fundamental al metafizicii poetice eminesciene este relaționat atât cu ideea de geniu, cât și cu „dorul de moarte”. „Povestea dorului, în viață și în moarte” este atotprezentă în lirica eminesciană și ea se raportează la întreaga tematică a operei poetice, de la natura trecătoare și veșnică, la iubirea ce dezmărginește și consacră, de la existența în sine, în primordii, la istoria în desfășurările ei panoramice ori, altfel zis, de la ipostazele ființialității onto-existențialiste („dorul nemărginit”) la acelea ale reîntoarcerii într-o consubstanțială cosmicitate. „Ultimul dor” e, de fapt, un dor unic, suprem, „dorul-dor ca mod de transcendere a firii spre ființă”, căci nu în zadar poetul scria: „A pus în tine Domnul nemargini de gândire”… Partea a treia a eseului, „Mihai Eminescu și dorul de libertate”, privește acest sentiment pe latura activismului de mai largi ecouri istorice, patriotismul fiind înțeles ca „dor de înveșnicire a neamului”. Drept motto este pus un fragment din lucrarea „Istorie și mit în conștiința românească” a lui Lucian Boia: „În mod paradoxal, s-ar putea ca Eminescu-ideologul să reziste mai bine în timp decât Eminescu-poetul; se vor găsi mereu naționaliști care să-l folosească drept stindard”… Desigur, „e prea mult spus”, observă Ioan Țicalo, divulgând viziunea reducționistă și o confundare a planurilor, când acestea în realitate nu se contrapun, ci se intersectează, interferează, comunică firesc într-o concepție istorico-socială organicistă. „El e coloana de foc a românității, iar lansarea nu se face de pe rampa unei doctrine perisabile”, scrie autorul, amendând acest mod „boian” de a înțelege istoria și cultura română, după care se dau în vânt – din varii motive circumstanțial-ajustabile – unii din… telectualii „europeniști” de azi… Căci, scrie mai departe eseistul, „Eminescu e un stindard nepieritor al spiritualității românești pentru care s-a jertfit, iar jertfa lui, în loc să fie interpretată ca apropiere de sfințenie, e numită naționalism, adăugându-i-se și alte «-isme» pline de colbul înecăcios al corectitudinii politice.” Politically correct… Concept invocat în operațiunea axiologică de acordare până și a Premiului Nobel… O altă relație de incompatibilitate ar fi aceea a „dorului” și „xenofobiei” – de aceasta din urmă făcându-se atâta caz (v. Petru Creția, care scria că „întreaga lui publicistică este intens xenofobă”!), când în realitate, pentru orice cititor de bună credință, articolele gazetarului stau mărturie că poetul nu era un «antisemit», nici un «antiliberal», ci viza acele aspecte social-istorice care justificau punctul de vedere al unor reexaminări și reconsiderări etnice, juridice, etice , istorice și social-politice. Incontestabilul „dor de Bucovina” natală se conjugă, în sufletul și conștiința poetului, cu dorul de „libertatea costișelor transilvane”, pentru Eminescu ideea cea mai scumpă privea „refacerea Daciei lui Traian, unitatea limbii și a bisericii naționale”. Iată de ce poetul condamna politica de asuprire și împilare a românilor aflați sub dominație străină, indiferent că era vorba de monarhia austro-ungară, de Imperiul Semilunei ori de „Balaurul pravoslavnic”. Emblematică în această aspirație integrală de românitate este celebra Doină eminesciană apreciată de eseist într-o perspectivă de largi reverberații istorice și urgente aspirații naționale: „Doina este «liturghisitoare», pentru că exprimă partea cea mai bună din om în lupta sa neostoită de a trece dincolo de efemer, prin doină românul comunică și se comunică metafizic și religios, cântecul fiind în mod constant mărturia comuniunii cu celălalt și, desigur, cu Universul.” Și, în sfârșit, alte două aspecte demne de menționat ale acestei lucrări scrise cu fervoare și atitudine. Unul ar privi opțiunea pentru grafierea prenumelui ca Mihail (și nu Mihai), pe considerentul că acesta este numele de botez trecut în matricola nou-născuților botezați pe 1850, de regăsit atât pe volumul de Poesii editat de Maiorescu în decembrie 1883, cât și pe monumentul funerar de la Bellu, și acesta ridicat tot prin grija criticului junimist. De precizat că Mi-ha-ìl este un vechi nume ebraic, cu o silabă în plus având «un accent înaripat», vizând celestul și eternitatea (Adrian Voica). Al doilea aspect, față de care ne menținem în rezervă, este acela care reia teoria senzaționalistă a „asasinatului”, în urma «indicației» date de bătrânul P.P. Carp de la Viena, aflat acolo în slujba diplomației: «Și mai potoliți-l pe Eminescu!»… Într-un eseu al nostru, reluat într-o lucrare de sine stătătoare din 2011 (Eminescu – mitografii ale daco-românității), – pe care dl Ioan Țicalo ne face cinstea de a o cita la pagina 142 -, intitulat „Eminescu și mistificările posterității sale. De la «asasinatul» maiorescian la beatificarea din zilele noastre”, ne exprimam tranșant împotriva acestei «ipoteze» de un bizar și ieftin senzaționalism, refuzând să vedem în Maiorescu (și în toți cei ce i-au fost apropiați poetului) pe autorul moral al «asasinatului politic», ce ar fi început cu punerea poetului în «cămășoiul de forță» și internarea lui la spitalul doctorului Șuțu din București, la 24 iunie 1883, „ziua cea mai neagră”, – când în realitate boala alienației mintale a existat, iar tratamentul impus cu injecții mercuriale (cel care era în practica medicală a vremii) nu putea, desigur, să-l restabilizeze pe poet, dimpotrivă a grăbit tragicul sfârșit… A identifica în Maiorescu pe «țapul ispășitor», ștergând cu buretele tot ceea ce a însemnat acesta în viața poetului, din 1870 până la moarte și chiar după aceasta, prin edițiile scoase, înseamnă a nu ține cont de realități și evidențe inebranlabile, fără de care înțelegerea corectă a vieții și operei eminesciene este în mare suferință! Dincolo, însă, de aceste aspecte, care se cer mai detaliate într-o armătură argumentativă consonantă cu Adevărul, contribuția dlui Ioan Țicalo la o mai nuanțată scrutare a concepțiilor social-istorice și operei în ansamblu este, fără îndoială, plină de interes, atât prin readucerea în pagină a acestor idei ale unui Mare Român cât și prin racordarea permanentă a comentariului la inepuizabila bogăție a gândirii eminesciene. În contextul atâtor inepții și răstălmăciri (unele chiar de o savanterie… dilematică!), cărțile dlui Ioan Țicalo sunt depotrivă întremătoare, necesare și pilduitoare. Acestea vin să ne reamintească (pentru a câta oară?!) că identitatea noastră europeană nu poate eluda această «coloană de foc» a daco-românității noastre întruchipată, sub chip genial și martiric, de Eminescu.
Zenovie Cârlugea
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here