Între aroganţă şi monografism – Scriitorul ZC, prin el însuşi

107

eminescuCând, cu ani în urmă, adunasem într-o carte studiile şi eseurile pe tema străvechimii noastre (Dacoromânia profundă, studii de dacologie, 2006), încă nu aveam conturată ideea că o lucrare de această factură i-ar putea fi dedicată însuşi lui Eminescu.

”Fulgerat de ideea unei epopei dacice” – cum exact observa monografistul său G. Călinescu – Eminescu ne-a dat, deşi fragmentar, epopeea naţională, legitimând, în poemul sociogonic Memento mori, civilizaţia geto-dacă în rândul marilor civilizaţii ale omenirii, începând de la comunităţile primitive, trecând prin Babilon, Asiria, Palestina, Egipt, Grecia, Roma, epoca năvălirii barbarilor în Europa, până la Franţa Revoluţiei şi a Împăratului Napoleon. Din 217 strofe senarii (deci 1302 versuri), cât numără cel mai amplu poem eminescian, 104 sunt dedicate Daciei legendare şi eroice! Poetul se avânta, aşadar, în grandioase viziuni romantice privind istoria mitologizantă a ţării sale, creând desigur în perspectiva universalităţii. Iată de ce nu trebuie să-l vedem ca pe un paseist atemporal rătăcit în fundături mitologice sau ca pe un naţionalist de îngustă viziune etno-istorică… Cunoscând bine istoria omenirii şi foarte bine istoria poporului său, Eminescu a observat la timp situaţia istorică şi noile reconfigurări geo-strategice ale Europei răsăritene, militând pentru drepturile istorice şi inalienabile ale românilor, pentru o mai justă punere în valoare a tot ceea ce este românesc şi autentic. Cel ce îşi riscase în studenţie statutul de om liber prin scrierea unor articole ce vizau îngrădirea de drepturi şi libertăţi a românilor din Transilvania va continua să gândească şi să creeze în spiritul ideii naţionale. Dacoromânismul poetului, vibrând puternic atât în poezie cât şi în publicistică, venea din străfunduri de veacuri, cu o întreagă istorie şi mirabilă mythosofie, care vor imprima eminescianităţii specificitatea unui geniu preponderent romantic. Studiile şi eseurile din această carte au apărut de-a lungul vremii în Luceafărul, Literatorul, Transilvania, Meridian, Lumină lină / Gracious Light (New York), Dacoromânia, Dacia magazin, Studium… Unele au fost prezentate drept comunicări în cadrul Congreselor de Dacologie (Bucureşti, 2005-2010). Am urmărit, totodată, aspecte mai puţin cunoscute din viaţa poetului (romanul sentimental şi controversa privind boala şi moartea poetului), apoi ecourile genialităţii eminesciene în conştiinţa legitimă a marilor urmaşi întru revoluţionarea continuă a limbajului poetic până în postmodernitate (Tudor Arghezi, Nichita Stănescu). De pretutindeni, geniul lui Eminescu (despre care Titu Maiorescu scria încă din 1883, în Eminescu şi poeziile lui) este şi rămâne puternic, expresivitatea creaţiei poetice fiind, sub acest aspect, eponimă. Nu mai puţin dacoromânismul său manifest, dincolo de a friza o xenofobie naţionalist-îngustă, rămâne o continuă provocare, atât în ceea ce priveşte specificitatea mitografiei naţionale cât mai ales prin definirea spiritualităţii româneşti în contextul universalităţii creatoare.

Prof. Dr. Zenovie Cârlugea

N.R. Avem în faţă un scurt text scris de autor, cu parcimonie, de data aceasta, despre propria-i carte EMINESCU mitografii ale daco-românităţii. Atât la recenta lansare, petrecută la Biblioteca Judeţeană “Cristian Tell” Gorj, unde profesorul dr. Zenovie Cârlugea, într-un autoLAUDATIO, şi-a confundat niţel auditoriul cu elevii lui de la liceul/Colegiul Naţional “Ecaterina Teodoroiu” Târgu Jiu, unde predă cu strălucire şi are o deosebită activitate de iniţiere a elevilor săi în tainele literaturii şi creaţiei poetice pentru care-i adresăm meritate aplauze scrise, cât şi în Biserica parohială “Sfântu Nicolae” Brădiceni a glosat, cam prea mult, pe tema bolii şi morţii poetului nepreche Mihai Eminescu. Eu, care-s mai prost şi nu l-am terminat de citit pe Balzac, am lecturi mult mai vaste şi despre moartea provocată a Poetului naţional, de către unii amici aflaţi în slujba serviciilor secrete ale Imperiului Austro-Ungar. Ion Slavici şi, mai ales, soţia sa unguroaică, ori Titu Maiorescu ştiu de ce! Numai cele trei-patru volume ale prof.univ.dr. Nicolae Georgescu (de Mihai Ungheanu, Cezar Ivănescu şi alţii, ce să mai vorbesc!) dacă le-ar fi avut ca bibliografie scriitorul Zenovie Cârlugea şi este posibil ca să fi avut în paginile, altfel doctei sale cărţi, cu totul altă opinie. Dar despre asta vom mai avea timp să revenim. Mihai Eminescu crease o societate secretă, pare-mi-se CARPATIA, scria şi gândea în contra austroungarilor şi pentru unitatea de neam a românilor din Transilvania, Ţara Românească şi Basarabia. Adică, deranja enorm! Cât despre etichetarea lui G. Călinescu drept monografist, îi aducem aminte că George Călinescu a fost, totuşi, ceva mai muklt. Prin “Viaţa lui Eminescu”, a sa Istorie a literaturii române, Enigma Otiliei şi altele. Simţul măsurii nu le-ar strica epigonilor. Între aroganţă şi monografism pluteşte autorul însuşi.(Ion Predoşanu)

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here