„Într-o ipotetică întâlnire cu Brâncuşi am putea da socoteală” – INTERVIURILE GORJEANUL – Doru Strîmbulescu: ,,Centrul Brâncuşi se află într-un deficit de imagine”

237

Domnule Doru Strîmbulescu, iată-vă director (s.m. I.P.B.) al Centrului Municipal de Cultură „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu. Unul deocamdată „interimar”, dar… dar… lumea vrea să ştie în numele căror principii aţi acceptat acest „scaun”, unul care în ultima vreme a devenit incomod, deşi, de unii… de alţii… pare-se extrem de râvnit?

Mai întâi de toate, dragă I.P.B., sunt uşor surprins de propunerea ta de a realiza acest interviu. Surprins, în primul rând, pentru faptul că mai bine de 25 de ani am slujit, cu mici întreruperi, spaţiul public, în cadrul căruia se circumscrie şi spaţiul cultural, din postura de jurnalist şi conducător de publicaţii pe care le-am înfiinţat şi (des)fiinţat, realizând, printre altele, şi câteva sute de emisiuni de radio şi televiziune, perioadă de timp în care am fost obișnuit să iau şi nu să dau interviuri. Apoi, strict referitor la întrebare ta, mărturisesc că poziţia pe care o ocup acum se înscrie într-un proces firesc de continuitate datorat demisiei Adinei Andriţoiu, procedura fiind aceea ca cineva să preia funcţia de interimar pe o perioadă limitată, până la organizarea unui nou concurs de ocupare a postului de manager al instituţiei. Pentru mine nu a fost o decizie uşoară acceptarea acestei funcţii interimare, dat fiind contextul în care s-a produs. După cum ştii bine, în acest moment instituţia se află într-un anume deficit de imagine datorat, în primul rând, unor „defecte” de comunicare (s.m.I.P.B.) care au produs efecte negative în planul receptării publice al acţiunilor sale. Aşadar, într-un moment nefericit, în ciuda tuturor lucrurilor bune care s-au întâmplat în perioada de când mă aflu în „Centrul Brâncuşi”.
Aş vrea să-ţi spun că, atunci când am decis să vin la Centrul Brâncuşi, m-am gândit profund la ce pot face eu pentru Brâncuşi. Am analizat riguros contextul dat şi posibilităţile de a realiza cele câteva proiecte, din punctul meu de vedere absolut necesare la momentul respectiv, astfel încât să-mi pot pune în valoare experienţa acumulată de-a lungul timpului pe acest tărâm al culturii. Ca drept dovadă, o mică parte din ce mi-am propus am realizat. În ciuda multor bazaconii care se spun, revista „Confesiuni” şi mai nou revista „Brâncuşi”, care în ultimii ani suferise din pricina unei anume delăsări, sunt două dintre proiectele mele realizate cu succes în cadrul Centrului Brâncuşi. Astăzi Gorjul are două reviste de cultură de nivel naţional care deschid foarte mult Municipiul şi judeţul către un nou orizont de receptare culturală a acestui spaţiu binecuvântat de spiritul lui Brâncuşi. Faptul că în aceste reviste se regăsesc nume şi autori de prim rang ai culturii române, cercetători de primă mână ai aceste ştiinţe numită brâncuşiologie, mai mult decât atât, faptul că am creat un spaţiu al exprimării concrete pentru scriitori şi oameni de cultură gorjeni, este un motiv de satisfacţie şi de împlinire. Am încercat astfel să explorez spaţii mai puţin convenţionale aducând la Târgu-Jiu elita culturală românească, un merit extrem de important în acest sens având-ul poetul şi criticul Gheorghe Grigurcu, care s-a învoit să fie mentorul meu în acest demers publicistic şi cultural.
În sfârşit, mă întrebi în numele căror principii am acceptat acest interimat. Am să-ţi răspund simplu: în numele adevărului, binelui şi frumosului, categorii după care, cred eu, orice om de bun simţ din această ţară, ar trebui să-şi călăuzească paşii.
Cât despre cât de incomod sau râvnit este acest post, n-aş vrea să vorbesc eu. Nici nu mă interesează. Cred, în schimb, că Brâncuşi ne-a încredinţat o misiune, lăsându-ne aici această capodoperă a operei sale, pe care va trebui să o duce până la capăt, indiferent de oprelişti şi vitregii ale vremurilor.
Există nervi? Dar vă ştiu un om calm, echilibrat, atent la… preajmă. La oportunităţi variate, soluţii. Pe ce vă bazaţi curajul de a vă asuma misiunea de a fi un reprezentant (un fel de „delegat”) al comunităţii cultural-spirituale? Vă ştiu un priceput „făcător” de revistă. Şi „Polemika” şi „Confesiuni” s-au vădit a fi publicaţii de elită. „Confesiunile” vor continua să apară? Ştii, mie mi-e teamă! În zilele noastre – vorba lui Nicolae Coande – „prim-planul te distruge” (Persona) sau „te înalţă”?
Într-un fel am răspuns la această întrebare a ta. Desigur, există nervi. Fiecare om are propriile limite. Reacţionează diferit în funcţie de conjuncturi, de nivelul de pregătire intelectuală şi spirituală pe care îl are la momentul dat. În ceea ce mă priveşte, deocamdată este vorba de asumarea unei misiuni pe termen scurt. Adică pe o perioadă de timp limitată. Apoi, nu ştiu. Vom vedea. În sfârşit, nu mă sperie prim-planul, tocmai pentru a nu deveni prizonierul unor iluzii deşarte. Treaba de aici e o chestiune mult prea importantă pe seama căreia nu ai dreptul să fantazezi. Sunt prea multe lucruri de făcut pentru a ieşi din zona asta gri, a incertitudinilor. Includerea, de pildă, a ansamblului brâncuşian în Patrimoniul Mondial UNESCO, va însemna o nouă etapă, cu provocări şi responsabilităţi noi. E nevoie, totodată, de o nouă viziune. De o privire mai atentă a detaliilor. De o implicare de alt ordin a unor instituţii culturale naţionale. De o mai mare susţinere a statului român, care va trebui să-şi asume într-un mod fără echivoc tot ceea ce reprezintă Brâncuşi pentru România şi pe plan internaţional. Grija faţă de operele de la Târgu-Jiu nu ar trebui să mai fie una formală, ci una de prim instanţă, cu implicarea celor mai buni specialişti pe care îi avem noi, care împreună cu alţii din străinătate să poată elabora un plan clar de întreţinere şi conservare a ansamblului brâncuşian. Am scris în câteva rânduri despre acest lucru. Aş vrea să cred că acum voi fi luat în seamă. Aşa cum spuneam şi în alte împrejurări, acest lucru nu trebuie lăsat doar în seama autorităţilor locale. Nu trebuie să apară momente nefericite, precum cel recent, pentru a ne aducem aminte de ceea ce a lăsat Brâncuşi statului român. Nu e cazul să luăm decizii conjuncturale care pot avea efecte imprevizibile în timp şi pot conduce la decredibilizarea unor instituţii. Cât voi rămâne în Centrul Brâncuşi, voi continua să cred că lucrurile pot fi îndreptate de o aşa manieră încât la toată această tevatură să i se pună capăt. Am câteva opţiuni clare în ceea ce priveşte demersurile ce trebuie făcute pentru a îndrepta lucrurile. Mai precis, pentru a le pune în matca lor firească. În revista „Confesiuni” care îţi garantez că nu va dispărea, cel puţin cât voi fi eu directorul acestei publicaţii, am scris despre unele lucruri care ar trebui să se întâmple în viitorul apropiat. Nu sunt noutăţi care să surprindă pe cineva, dar sunt chestiuni fără de care eu cred că nu vom depăşi această fază uşor amatoristă. Ideea înfiinţării unui Institut Naţional C. Brâncuşi la Târgu-Jiu, a unei Biblioteci, ş.a.m.d. nu este nouă, ea a fost vehiculată de-a lungul timpului de o serie de brâncuşiologi şi aş aminti aici pe Ion Pogorilovschi. Ea poate să reînvie odată cu speranţele noastre că Brâncuşi va avea, în sfârşit, de la statul român ceea ce i se cuvine. Că ne vom spăla în acest fel o mare parte din păcatele faţă de acest geniu al locului care prin meritele sale ne-a înălţat la universalitate.
Convorbirea de faţă se vrea, stimate domn, una esenţială… Eu voi s-o orientez spre marketingul promovării lui Constantin Brâncuşi în Europa şi aiurea pe mapamond. Ce-ţi vei propune în acest sens, mai ales că s-a văzut că problema e încă spinoasă.
Dragă prietene, nu cred că vom putea atinge aşa uşor esenţialul într-o convorbire care ne limitează ca timp şi spaţiu. În schimb, trebuie să recunosc că problema ridicată de tine este una de fond. Într-adevăr, îl avem pe Brâncuşi şi opera sa, dar ce facem cu el?! Cum spunem noi românii această extraordinară poveste a celui mai important sculptor modern?! Cum reuşim să-i aducem pe alţii de aiurea să vadă minunile pe care Brâncuşi ni le-a lăsat aici la Târgu-Jiu?! Ei bine, am să fiu foarte scurt. Avem un plan gândit după ce am pus cap la cap elementele disparate ale acestui puzzle brâncuşian. S-au făcut deja câţiva paşi în acest sens. Urmează o serie de alte etape care nu mai depind strict de voinţa mea sau a colegilor mei. Cred că ar fi cel mai bine să vorbesc despre acest lucru când totul va intra pe o traiectorie definitivă. Când se vor lua decizii ce nu ţin numai de viziune, ci şi de costurile acestui proiect care ar putea însemna, fără să exagerez, o adevărată schimbare de paradigmă. Aş vrea să mai spun doar atât: prin Brâncuşi am avut şansa de a ne situa pe o axă a valorilor universale, iar Târgu-Jiu are acum şansa să fie inclus în acest circuit cultural cu deschidere către aceste valori. Cred că ăsta este în mare scopul, dacă vrei, al acestui proiect, în care mi-aş dori să fie implicate cât mai multe instituţii de nivel academic din România.
Şi încă ceva. L-aţi adus pe academicianul Mihai Şora, recent, la Târgu-Jiu. Eu am trimis „Confesiunile” academicianului Eugen Simion… etc. Important este să-ţi atragi, în concepţia ta despre actul cultural-artistic, material-spiritual, „greii” naţionali şi „internaţionali” ai brâncuşiologiei …
Fără îndoială. Prezenţa academicianului Mihai Șora la Târgu-Jiu, în luna februarie, a fost un moment de graţie, dând evenimentului creat de noi cu ocazia sărbătoririi naşterii lui Brâncuşi o înaltă semnificaţie. La cei 97 de ani ai săi, Mihai Şora a arătat, încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de înălţătoare poate fi dezvoltarea spirituală a omului. Credinţa în valori perene, universale. Cât de importantă este opera fiecăruia în acest context. Dar cum bine ştii, la Târgu-Jiu au poposit de-a lungul anilor, cu diferite prilejuri,  o serie de alte mari personalităţi culturale române şi străine. Cercetători de prim rang ai vieţii şi operei lui Brâncuşi. N-am să-i nominalizez pe toţi aici. Cred însă că, măcar din acest punct de vedre, memoria lui Brâncuşi a fost onorată aşa cum se cuvine. Este deosebit de important, mai ales în unele momente, precum cel de acum, să ştii că ai alături adevărate simboluri spirituale ale acestui neam, aşa cum este filosoful Mihai Şora, dar şi pe mulţi alţii care au trudit o viaţă pe acest tărâm al brâncuşiologiei.
În fine, ce aştepţi, ca nou director de instituţie culturală de la „regimul”/mediul politic? Ce vei solicita Primăriei Municipiului Târgu-Jiu şi Consiliului Local?
În primul rând că nu sunt un nou director de instituţie culturală, ci doar voi coordona activităţile Centrului Brâncuşi în această perioadă de interimat.
Referitor, însă, la întrebarea ta, aş avea câteva lucruri de spus. Sunt, relativ, un bun cunoscător al mediului politic românesc şi mai ales al celui local. Activitatea mea desfăşurată în mass-media m-a făcut să  cunosc şi să înţeleg fenomenul politic nu numai sub aspect teoretic, ca politologie, ci mai ales din punct de vedere concret, raportat la realităţile noastre româneşti. În orice democraţie, factorul politic este decisiv în ceea ce priveşte luarea deciziilor. Ca instituţie publică de cultură în subordinea Consiliului Local al municipiului Târgu-Jiu, suntem oarecum supuşi unor proceduri ce ţin, până la urmă, de decizia factorului politic reprezentat de partidele politice în acest for de conducere al oraşului. Într-un cuvânt, ne subordonăm acestor decizii. Să nu se înţeleagă însă că cineva impune aceste decizii, iar noi dăm dovadă de o supunere oarbă. Există o procedură, un Consiliu de administraţie al instituţiei, în care se discută şi se aprobă tot ce ţine de funcţionarea şi activităţile Centrului Brâncuşi.
Trebuie să spun însă un lucru. În contextul unor schimbări pe care eu le preconizez, este mare nevoie de sprijinul şi înţelegerea necondiţionată a membrilor Consiliului şi ai Primăriei Târgu-Jiu. Îmi exprim speranţa că vom avea acest sprijin, atât de necesar, pentru a produce o nouă cale. Pentru a deschide o nouă perspectivă în privinţa receptării lui Brâncuşi. Desigur, ceea ce spun stă cumva sub semnul unei generalităţi, iar oamenii au nevoie de lucruri concrete, pipăibile. Eu zic doar atât: trebuie să avem încredere.
Totodată, aş vrea să mai spun ceva. Cu tot respectul datorat unor oameni din mediul politic local, dezavuez modul în care unii politicieni, unii dintre ei nişte iluştri necunoscuţi încurajaţi de o parte a  presei locale, abordează problema Brâncuşi. Nu ştiu dacă discursul politicianist practicat într-o atare conjunctură, în care atacul la persoană sau atacul frontal asupra unor instituţii, aduce un câştig imediat în plan electoral. M-am confruntat de-a lungul vremii cu situaţii complexe, multe dintre ele marcând decisiv istoria acestor ani, şi am văzut cum mulţi dintre cei care la un moment dat  se simţeau călare pe cai mari au dispărut definitiv din viaţa publică, dacă nu şi mai rău.
În fine, vreau să cred că în privinţa lui Brâncuşi vom reuşi să găsim punţi de comunicare (s.m.I.P.B.), că ne vom solidariza ca oameni de cultură, ca instituţii de cultură, ca oameni politici. Că vom lăsa deoparte orgoliile nemăsurate şi vom purcede împreună la un drum care ne va duce, în final, la cea mai cuprinzătoare viziune despre ceea ce înseamnă geniul lui Brâncuşi pentru noi românii. Sper măcar că spiritul său ne va fi călăuză în acest demers. Că ne va uni, ci nu ne va dezbina. Că ne va face să-l cinstim aşa cum se cuvine. Oricât de populist ar părea ceea ce spun, cred că i-am făcut deja destul rău, iar timpul nu ne va ierta pentru asta.
Gata. Merçi pentru răbdarea arătată. Totuşi o ultimă întrebare! Cum vei împăca pe cei doi din fiinţa ta de vechi „columnist”, de veritabil scriitor? Adică pe propria-ţi persoană cu persona? (vezi şi „Persona” lui N. Coande!)
Mai întâi, mă bucur să aminteşti în această ultimă întrebare a ta de un poet drag mie, Nicolae Coande, un veritabil colaborator al Confesiunilor. Tocmai am intrat în posesia cărţii sale „Persona” şi am o deosebită bucurie să o citesc cu sufletul la gură.
Apoi cred că treaba asta cu veritabil scriitor nu mă avantajează. Eşti scriitor atunci când ai cărţi, când ai o operă remarcabilă. Scrisul meu, vorbesc de cel literar, a fost oarecum conjunctural. Am publicat prea puţin. În câteva reviste literare şi în două sau trei volume colective. Cărţile mele se află încă în faza de manuscris. Cine ştie, poate nu le-a venit timpul. Sau cum e vorba aia: Pesemne c-a şi venit de vreme ce n-a mai venit… În fine, cred că sunt un publicist la fel ca mulţi alţii. Poate şi un „făcător” de reviste literare. Sunt foarte bucuros şi mulţumit să fac asta. Ştii cum e, faci doar ce-ţi e dat să faci. Iată, aşadar, semnul sub care îmi imaginez că stau: A fi, a face, a avea, că tot ai amintit mai devreme de M. Şora.
La finalul dialogului nostru, aş vrea să-ţi reamintesc o parabolă a lui Iisus care, într-un fel, sintetizează tot ce am spus până acum. Cea referitoare la stăpânul care plecând de acasă îşi lasă întreaga avuţie celor trei slugi ale sale. Uneia îi lasă cinci talanţi, alteia doi, iar celei de-a treia un singur talant, urmând ca atunci când se va întoarce să-şi primească înapoi talanţii. După cum ştii, primul dintre ei, cel care avea în grija sa cei cinci talanţi îi înmulţeşte adăugând alţi cinci, cel de-al doilea face asemenea, adăugând alţi doi, numai cel de-al treilea îngroapă talantul fără a îi produce nici-un câştig, crezând că în felul acesta va proteja şi conserva averea stăpânului său. Când stăpânul se întoarce, cele trei slugi îi arată acestuia lucrarea făcută în lipsa sa. Primii doi sunt binecuvântaţi de stăpân pentru că-i aduseseră acestuia un câştig, în schimb cel de-al treilea este alungat şi blestemat. Desigur, n-am să insist asupra acestei parabole şi asupra interpretărilor posibile ale acesteia, însă va trebui să ştim că într-o ipotetică întâlnire cu Brâncuşi am putea da socoteală.
A consemnat: Ion POPESCU-BRĂDICENI

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here