Despre Poezia Domnului Tudor Arghezi am aflat mult mai târziu, după ce se topise cenuşa zăpezii. Dar Poezia Domniei Sale o adunau copiii cum adună fragii în iunie. Cu toate că avea grijă Domnul A. Toma şi fiul ca să nu ne pătrundă putrefacţia poeziei.
Ce-ar fi putut un copil să înveţe dintr-o poezie ca Zdreanţă, mai ales cei care nu aveau de dimineaţă o ceaşcă de ceai cu pâine lângă un ou. Ar fi putut să se declanşeze încă un cutremur cum s-a întâmplat cu Motanul Arbagic. Câinele acesta atât de flocos, parcă era al lui Ioşca, fiind în stare să fure nu numai oul, ci şi cloşca. Morala, toţi câinii ar fi purtat de atunci numele de hoţul.Pe când eu eram prin clasa a şasea, prin ‘52 parcă, învăţam pe de rost o poezie de A. Toma, era şi unul la noi în sat care-şi lega nădragii cu sfoară ca să nu iese din opinci afară… Dar poezia era patriotică, v-o mai amintiţi: „Azi casa ta e casa ta,/ nu-ţi bate nimeni din picior/ azi nu mai slugăreşti în ea,/ popor destoinic muncitor.” Trebuie s-o ştiţi şi dumneavoastră dacă n-aţi preferat să luaţi un doi. Norocul nostru, al tuturor, a fost că un confrate i-a spus: „Tov. Atanasie Toma, Domnul Tudor Arghezi a scris şi scrie mult mai frumos decât mine şi chiar decât unii aici de faţă, care se ştiu, dar eu nu le spun numele. Şi Domnul Tudor Arghezi vindea pe sub mână, poeziile mai vechi şi mai noi, trecătorilor de pe la Mărţişor. Cum s-ar spune, făcea bişniţă cu propriile poezii învelite în flori sau cu florile învelite în poezii. Asta ca să demonstreze Poetul că Zdreanţă are mai multă minte şi, prin afiliaţie, Domnul Tudor Arghezi mai mult talent. Astfel, Poetul reuşea să aibă un profit şi după flori şi după poezie, vânzând fiecare floare învelită într-o poezie. Şi dacă o lalea sau o frezie nu se ofilea o săptămână sau două, cum să nu citeşti poezia de câte ori uzi floarea. Aşa, oricine putea să înveţe poezia din acea săptămână pe de rost, iar duminica, pe câţiva bănuţi, tot mai mulţi tineri şi tinere la Mărţişor, veneau să-l vadă pe Zdreanţă, să miroasă florile şi, mai ales, să citească poezia Maestrului. În felul acesta, încet, încet s-a creat în Bucureşti şi nu numai Starea de Tudor Arghezi. Şi asta cu mult înainte ca Poetul să fie recunoscut de noii săi confraţi când trecea prin târgul de la castani poezia lui din gură în gură „potrivind cuvintele pentru o lată limbă română”. Chiar dacă Tudor Arghezi era atât de sărac că prin Testament nu a putut să ne lase decât un „nume pe o carte”, o carte pentru fiecare din zilele sale de slujitor ca Împărat la Limba română, cititorii nu l-au uitat. La o Olimpiadă la Limba română, pe judeţul Gorj, îl aveam atunci profesor pe Domnul Profesor Corneliu Cârstoiu, ni s-a dat Tudor Arghezi. Era primul an când se studia Poetul în liceu. În paranteză fie spus, până atunci dacă ştiai Mitrea Cocor luai Diploma de Maturitate. Un alt act care era clonat ca un crin pe un ciulin. Un alt coleg, fiu de popă, adusese în clasă „nişte” Cuvinte potrivite. Pe un covrig şi o alviţă, ni le-a dat şi nouă să le „potrivim”. Aşa că, la Olimpiada din anul acela am luat toată clasa pe judeţ Menţiune. Apoi, mulţi dintre noi devenind părinţi ne-am răzbunat. Nu era copil la Grădiniţă sau elev în clasa întâi care să nu recite pe Zdreanţă, fie el al Cucului. Şi ca o recunoaştere a studenţilor, într-un an, pare că prin 1964, când li s-a dat studenţilor vacanţă de Crăciun, toţi studenţii de la Filologia bucureşteană şi nu numai au mers să-l colinde, totul fiind pus la cale de Domnul Vasile Blendea, din Peştişani. Domnule Maestre, i-ar fi spus acesta, o fotografie cu studenţii vă rog. Pentru aceasta stă mărturie Revista Contemporanul de pe vremea aceea. Şi, să nu uit, la înmormântarea Maestrului toată lumea a plâns. Student fiind, la Iaşi, am venit cu trenul, cu Naşul, la Bucureşti. Vă mai amintiţi Expresul Moscova-Iaşi-Bucureşti era plin de studenţi şi Naşul ne întreba nu de bilet, Kuda?, ca să-l conducem pe Domnul Tudor Arghezi pe ultimul drum, răspundeam noi mândri dar trişti. Şi, la întoarcere, tot fără de bilet, întregul tren plângea. Şi locomotiva fredona:
„L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă/
Cel cu ochii de faianţă…/„
Ion Căpruciu
