Pe când trăia tata şi stătea toată primăvara în deal să taie via, aveam şapte ani şi Nenea Genie o mai iubea pe ţaţa Lina.
Făcea plug cu două perechi de cai că, pe lângă soţie, ţaţa Lina, mai avea şi o amantă, pe lelea Maria, fira-r să fie că şi eu era să rămân orfan din cauza ei, eu şi ce doi miei pe care-i păzeam la Urlani. Încă din zori unchiul Genie era pe la Scurteţe şi-n urma lui ciorile tocmeau boabele ca nişte precupeţe de parcă le peţeau pe fiecare cu câte un cocostârc.
Cu prima brazdă, cu lelea Maria în urma sa, un cântec cânta unchiul Genie de parcă toată lunca era a lui: „Patru boi cu lanţu-n coarne/ ţine pe mândruţa Doamne,/ patru boi pusă-i la jug/ şi plecai cu ei la plug/ n-apucai să trag o brazdă/ scoase dracu o nevastă/ tinerică şi frumoasă/ eu cu ochii după ea rupsei la plug trupiţa/ şi fieru-al lung/ dejugai boul din jug/ trupiţa şi fieru-al lat/ dejugai şi pe-alălalt”.
Vă daţi seama ce recolte avea unchiul Genie, când, cum spunea cântecul, mai departe venea şi ţaţa Lina, nevastă-sa cu prânzul, un pui la ceaun, o ţuică mare de prune şi-un kilogram de vin.
Aşa era pe vremea aceea. Se pleca la muncă dis de dimineaţă şi aşa în fiecare zi toată săptămâna, până seara târziu. Nu erau crâşme în sat ca să pierzi vremea, iar la prăvălie nu se găsea decât ulei, zahăr, gaz şi sare că de altceva oamenii nu aveau nevoie.
Sâmbătă seara era o vreme de iubit şi duminica de dus la biserică, păcatele de spovedit.
Eram săraci, unii dintre noi şi pentru lumea de apoi de abia reuşeam să punem deoparte nişte colaci. Însă toţi, la sărbători, jucam hora de mână, sârba şi învârtita şi chiar baraboi. Peştele îl prindeam cu parul pe Bistriţa şi pe Bâlta şi raci pe Racoviţa, ei ne scăpărau amnarul ca să aprindem felinarul.
Şi pe sub brazi, pe sub fagi numai copiii şi fetele culegeau fragi. Beam apă de peste drum de la izvor de unde bea orice trecător şi vinul curgea râu, şi-n holdele de grâu pentru îndrăgostiţi niciodată nu era prea târziu.
Dar azi tot ţăranul suferă şi toate necazurile de el se ţin. Ar avea niscaiva pământ, cam de o roabă, cu care să facă din lut cărămidă pentru o casă, dacă se mai găseşte în sat o mireasă, că toate s-au dus nu pe Argeş în sus, ci tot la vale, unii spun pe parale.
Că numai sunt eunuci nici măcar pe la turci, sunt numai văduve, de singurătate, iar noi nu avem de nici unele, ne-am modernizat caii sunt tot mai puţini, numai caută câmpiile în fânul de curând cosit, că toţi bătrânii s-au spovedit. Copiii stau de la un an pe calculator şi ouăle le face găina omletă pe farfurie sau ochiuri după cum le e pofta, casa nu mai are pridvor şi nici polată, unde cocoşul să facă dragoste. De atâta bine, ne-au rămas obiceiurile toate ruină.
De Dragobete câte nu sărutam noi cele mai frumoase fete, şi-n iunie, în nopţile iernii să nu dea vârcolacii peste oala cu lapte, cu câte fete nu mergeam după fragi.
Ne-aţi luat opinca dar de ce ne-aţi luat şi pe Ilinca, cel puţin ruşii ne aduseseră caterinca.
Lăsaţi-ne izvorul să bem apă limpede. Noi vrem să mai folosim ulciorul. Lăsaţi-ne Bistriţa, atâta câtă mai este, să numere pietrele de la munte, lăsaţi-ne păstorii să cânte, să mai cânte o doină din fluier.
ION CĂPRUCIU
