Îmi amintesc… Pe un drum de ţară mergeau doi călători. Unul cu desaga pe umeri, celălalt cu o legătură într-un băţ pe spinare, vorbind de unele, de altele… Tot mergând i-a prins noaptea pe drum. Hai să ne găsim şi noi un culcuş peste noapte, zise mintea, „dincolo de şanţul şoselei”. “Eu nu mă mişc de aicea, a spus norocul şi curând a început a sforăi…”
Coelhio, veţi zice… Nu, Nicolae Al Lupului din Brădiceni, Gorj… mai departe ştiţi povestea Mintea şi Norocul. Stăteam cu sufletul la gură… “trăsura cu şase cai înaintaşi, care trecea pe şosea, repede ca o vijelie”, s-au speriat caii de Noroc şi-au luat-o pe arătură… Ei, dacă aş fi avut şi eu norocul să găsesc comoara… cu poveştile lui şi eu prunc fiind adormeam în timp ce Sfântul Andrei hrănea lupii… Anii au trecut. Mă duceam la furcă, acele şezători la modă pe atunci şi în satul meu, unde femeile veneau să toarcă fuiorul şi lâna oilor, iar fetele să-şi coase Iele de Paşti… Ţaţa Lia, fi-ei ţărâna uşoară, venea şi ea că era domnişoară,… Nu ştiu dacă Ţaţa Lia, fiică de văduvă din primul război mondial era singura fată care ştia să citească datorită dreptului de a învăţa carte orice orfan de război, dar ea ne citea cu un glas de Psaltire parcă, Frumoasele povestiri ale lui Nicolae Al Lupului. Şi tot ea ne citea, când mergeam împreună cu mama pe la bunica, Posada Gurenilor, O judecată pe munte şi altele, de râdeam cu gura până la urechi. Şi când se termina vinul din oala de lut, Mama Lina, sora Ţaţei Lia şi a Mamei, zicea, lasă Lio cartea şi mai adă o oală cu vin că uite e goală, iar un vecin cu şaga pe limbă „du-te Lio şi adă cu găleata să nu faci drumul de două ori”. Că tot ascultând noi poveştile se mai adunau şi alţi bărbaţi şi femei, toţi vecinii, de obicei nu mai încăpeau în odaia de deasupra prăvăliei bunicii. Şi nici astăzi nu ştiu dacă unii cumpărau gaz cu sare dar cu toţii ascultau poveştile, şi bun era şi vinul, şi nu se trezeau din amintiri până când o vecină, după ce „gustase” două trei pahare cu vin, aoleu zicea mi-a dat făsuiul în foc. Tatăl scriitorului, Ion Niţă Popescu, ne spunea Ţaţa Lia, avea cea mai renumită gospodărie din Brădiceni cu „trei pătule pe câte douăsprezece furci, ocoale cu porci graşi, câte 30, 4o de capete de vită mare la bătătură, vamă de la moară. Dijmă de brânză de la vitele din munte şi buţi de vin şi rachiu de te suiai cu scara pe ele”. Zilele şi nopţile au trecut dar eu îmi amintesc şi azi cât de frumos, cu ce ochi de cunoscător al portului din Gorj descria Scriitorul cum se purta Mama sa când ieşea în lume. „Mama când ieşea în lume, era îmbrăcată ca o domniţă din cele de demult, cu cămaşa înflorită cu râuri migăloşi, albă ca floarea de crin, cu zăvelca de mătasă cu izvoade în culori sclipind de fluturi şi cu maramă de borangic în văluri până la călcâie ca o mantie de regină”. A trebuit să mai treacă ani şi ani ca să înţeleg Parabola Şarpele sau Năstimirea lumii şi Îngerii Omului sau Povestea lui Iovan Iorgovan. Că nouă pe atunci nise da să citim alte basme şi snoave despre minerii din Maramureş sau cum se înscriau oamenii, de bună voie la colectiv ca să semene porumbul în pătrat, că la terminarea Şcolii medii de zece ani, aşa cum i se spunea liceului pe atunci, nu ştiam deosebi pătrunjelul de cimbru. De unde să ştim noi, nişte copii ce învăţam ce nise spunea că la Craiova există un scriitor, Nicolae Al Lupului, născut la Brădiceni, care a scris “O judecată pe munte” despre care Şerban Cioculescu a scris că “arta autorului ridică povestirea la un adevărat epos pastoral, de o grandioasă primitivitate”, remarcând nuvela O judecată pe munte care „rămâne o pagină neîntrecută în tot scrisul nostru”, iar Nicolae Al Lupului „este un scriitor în toată puterea cuvântului, stăpân pe mijloacele obişnuite de înviere a largilor cadenţe din eposul pastoral”, iar Revista „Gând şi Slovă Oltenească”, alătura pe Nicolae al Lupului de C. Nicolaescu-Plopşor, „doi prozatori prin pana cărora curatul grai oltenesc şi-a găsit adevărata consacrare”. Şi ca Nicolae Al Lupului mai erau şi alţii, scriitori care nu au mai văzut lumina tiparului pentru că ei mai credeau în Dumnezeu. Că nu l-am uitat nici eu, nici Ion Popescu-Brădiceni, nici Ion Predoşanu, nici Zenovie Cârlugea, şi nici mai mulţi cititori, astăzi reapare prin grija nepoatei de frate a scriitorului Doamna Maria Ştefu, născută Popescu, nuvela O judecată pe munte. Pentru că Nicolae al lupului a fost şi rămâne un scriitor nu numai al Olteniei ci un scriitor român, pe care dacă l-ar avea alte neamuri, care n-au cunoscut ciuma roşie, l-ar fi păstrat în Cartea de Citire şi nu numai atât.
ION CĂPRUCIU
