Însemnări de scriitor – MAVRI THALASSA sau Eminescu iubeşte Marea

192

Marea Neagră. Mare Nigrum. Kara Deniz. Cernoe More. Akashaena… Pe vreme rea, un gigant cazan din care toţi diavolii lumii vin la un sabat al patimilor livide. Pe vreme bună – cântecul de nai albastru al lui Orfeu de se îmblânzesc şi cele mai sălbatice fiare ale universului.

Astăzi, am văzut-o în prima ipostază. Mai întâi prin “telegramele” ei: fâlfâirile şi bubuiturile din catargele “corăbiei” mele – hotelul “Continental”; apoi prin superbul pescăruş , un straniu mesager, cu anvergura aripilor de un metru, desfăşurate ca nişte steaguri pe pervazul ferestrei. (O variantă albă a “Corbului” lui Poe?) La început, copleşit de o iraţională bucurie, am crezut că-i un vizitator venit din ograda cerului de plumb să-mi zică “bun venit” la Pontul Euxin, fiind cazat într-o “cabină” rece ca o alveolă polară. După câteva secunde, văzând că zborul lui nu fusese altceva decât o banală expediţie de corsar (îmi furase merindele puse la rece), m-am dezamăgit. Totuşi, întâmplarea a fost inedită, iar amintirea ei stăruie să mă amuze, chiar să mă încânte. Dar marea, ca eveniment, nu poate fi trăită plenar, decât intrând în contact cu ea. Evident, de pe fantasticul ţărm tomitan unde, într-o neclintită strajă la eternitatea lui – ca şi veşnicia de care s-au legat – stau: OVIDIU şi EMINESCU! Îl reîntâlnesc pe marele exilat, a cărui neşansă (părăsirea forţată a Cetăţii lumii) a fost şansa noastră de a intra, o dată cu opera lui, în conştiinţa universală. Este adâncit într-o necurmată meditaţie despre destinele imperiului iubirii. Primul, sub barosul timpului, s-a prefăcut în nisipuri; cel de-al doilea a rămas nepieritor ca şi Mavri Thalassa.
Eminescu iubeşte şi acum marea, chiar şi atunci când stihiile ei ameninţă lumea cu răzbunări de gradul nouă. Stă pe soclul lui de piatră şi-i priveşte frământările şi pe vreme rea, şi sub soare, şi sub stele. E neliniştită ca Dorul. Ca Viaţa… La marginea mării El e mereu viu. M-am lipit de trupul Lui – de marmură – încercând să înţeleg măreţia şi tainele acestui element primordial – Marea -, fanatic şi perfid de frumoasă. Şi nu-l poţi înţelege pentru că te ameţeşte cu neînţeles. De la o zare la alta – dacă acum, se mai poate numi aşa ceva cumplitul amestec de griuri ce vor să însemne cer, pământ şi apă, fără nici o linie de orizont – este o înverşunare, desigur, sterilă, ca orice bătălie navală pierdută sub steagul Timpului…
Exact această neostoită agitaţie a elementului orb te face să te împaci cu veşnicia. Iar lui Eminescu poate tocmai de aceea îi era dor şi de repaus…
Marea Neagră. Tomis. Ovidiu. Eminescu. Şi un biet fir de nisip din clepsidra zilei: eu… într-o perpetuă stare de evlavie, de sfărâmare întru frumuseţe divină.
„De n-ar fi veşnicia oarbă/ iar timpul nemilos baros…” Dar, vorba marelui tomitan:
„Sub piatra asta doarme Ovidiu, cântăreţul/ iubirii delicate. Talentu-i l-a ucis…/ …Dac-ai iubit vreodată, de-i ştii iubirii preţul,/ rosteşte: fie-i somnul mai moale ca un vis”.
Şi, desigur, şi vorba nemuritorului Luceafăr: “Va geme de patimi/ al mării aspru cânt,/ ci eu voi fi pământ/ în singurătate-mi…”
Atâta am vrut să zgârii pe fildeşul acelei zile negre, de ianuarie 2013, la Constanţa. La 2056 ani de la naşterea lui Ovidiu şi 163 de la apariţia pe cerul românesc al lui Hyperion.
Dumitru Dănău

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here