Îl ştiu de-o viaţă – exact viaţa mea de gazetar – pe autorul acestei superbe cărţi de memorii eseistice, recenzate mai jos de un scriitor şi Preşedinte al Ligii pentru unitatea Românilor de Pretutindeni, universitarul şi omul de aleasă cultură Victor Crăciun. Prin anii ‘80, încă mai activa ca ofiţer al ministerului de Interne de la acea dată. Cum, la un chef, i-am luat un interviu “tovarăşului Ceauşescu” interpretat de scriitorul Ioan T. Morar, Marian Teodorescu m-a anchetat.
Cu blândeţe, şi n-am fost dat afară din presă. Avea harul scrisului şi încă din tinereţe câştigase nişte concursuri literare ale celor de la Interne. A colaborat la Flacăra lui Adrian Păunescu şi, după anchetarea mea, la Comerţul socialist, unde trudeam. Curajul şi onestitatea l-au îndepărtat din sistem, la ordinul lui Ceauşescu, devenind un bun avocat. Şi apărător al dreptăţii. Ca redactor de carte, i-am îngrijit, după anii 2000, nişte apariţii editoriale la AGERPRES SRL, cârmuită de marele suflet al jurnalistului de talent Nicolae Arsenie. Omul Marian Teodorescu are har, recunoscut şi de critici. Aşa că nu mai insist (Ion Predoşanu)
Paginile care urmează nu sunt un reportaj ,,nu sunt descrieri istorico-artistice ale unor locuri de răsunet, nu sunt naraţiunea literară a unei călătorii. Ele sunt toate acestea la un loc, adică un expresiv eseu despre viată, dragostea de cunoaştere, bucuria de a-ţi construi o personalitate formată multiplu, in acord cu ambianta unui sfârşit de veac predominat de măceluri şi dezastre peste care au rămas insă înfăptuirile ştiinţifice si artistice care au deschis calea Mileniului III.
Dacă erau o descriere, naraţiune sau reportaj se supuneau cerinţelor genului respectiv şi din acel unghi de vedere îl puteam privi pe publicistul şi — afiându-se la a treia carte pe scriitorul Marian Teodorescu. Fiind toate acestea la un loc, judecata, la rândul ei, va deveni mai largă şi cuprinzătoare. Călătoria facută cândva în anii ‘70 si reconstituită după 40 de ani este un pretext. Un pretext scriitoricesc de a da o carte aşezată pe o coordonată principală: dorul de cunoaştere, o altă latură a dorului românesc. Si trebuie să mărturisesc că drumurile mele italiene, de piidă, sunt datate cu câţiva ani mai înainte, dar nu le-am exprimat încă într-o carte. Sunt de aceea invidios că Marian Teodorescu afăcut-o cu simplitate, căldură şi râvnă cărturărească. Aş afirma că savoarea drumului este întărită de livresc, de acest proces de cunoaştere efectivă, dar si afectivă a unui om /grup de călători dintr-o tară aparent închistată în precepte comuniste care încătuşau libertatea de a circula, dar nu şi pe aceea de a şti. Este necesar să punctăm că generaţiile formate în anii 1950-1975 – acest an final îl punem în legătură cu marea dezvoltare a comunicării, în special prin radio şi televiziune, care desfiinţau aşa-zisa cortină de fier — şi, desigur, cei următori, cu toate obstructionările, au învăţat cu adevărat, s-au cultivat şi au dat opere artistice, şi literare, ştiinţifice cu nimic mai prejos decât ale neamurilor care nu au trăit totalitarismul, care nu au cunoscut restrângerile nedemocratice. Cine a vrut să afle/ înveţe/să se cultive/ dezvolte, a găsit portiţele să o facă, ceea ce explică de ce românii au dat mari personalităţi în cultura lumii şi în cea de a doua jumătate a veacului XX. O dovedesc şi paginile pe care le parcurg şi le veţi parcurge, din care rezultă că personajele călătoriei aveau bagajul de cunoştinţe necesar, am spune iniţiatic, să o poată întreprinde: ştiau ce să caute într-o ţară de vest, în lumea literară, în atmosfera ei simbolic tratată prin locurile istorico-artistice vizitate. Eu însumi am înfăptuit asemenea călătorii, cu diferenţa că drumurile mele erau „în delegaţie” şi poate de aceea interesate mai mult de specificul românesc, de personalităţile din Occident — mai ales din Italia – pe care le-am cunoscut şi despre care am vorbit încă de atunci, încercând o apropiere a lor de ţară.
Am descoperit însă în eseul generos a lui Marian Teodorescu o sete de necunoscut, o căutare febrilă a esenţelor umane, egală cel puţin cu a autorilor care năzuiau spre aceeaşi decantare a impresiilor, prelungind în zilele noastre ceea ce oferiseră cei mai mari maeştri ai vremurilor — Mihail Sadoveanu în drumurile lui olandeze, Camil Petreseu în cartea lui de călătorie în Turcia sau Petre Comarnescu despre America. Dacă în volumul său anterior Marian Teodorescu dezvăluia bogăţia muzeelor şi caselor memoriale din cuprinsul ţării)apărute iniţial în revista Săptămîna turistică, unde eram Redactor şef, apoi reluate în volumul “101 de case memoriale şi muzee româneşti” apărută la editura AGERPRES SRL, s.m. I.P.), stârnind interesul cultural al vizitatorului, acum ne oferă pe lângă un document al încercării românului de a cunoaşte Europa în momentele dificile ale anilor de oprelişte, o frumoasă invitaţie la călătorie dezlegată de orice constrângeri.
Marian Teodorescu ne readuce astfel în Europa, înainte de integrarea acceptată de marile puteri şi de structurile Bătrânului Continent, prin generozitatea acestor pagini, elaborate cu ceva vreme în urmă, dar care abia acum văd lumina tiparului.
Prof. univ. dr. VICTOR CRĂCIUN
