Însemnări de scriitor – Maria Şerban Silivaş sau Comorile din „Muntele Ascuns”

176

În 2011, la întâlnirea anuală a membrilor Ligii Culturale „Fiii Gorjului”, în cadrul manifestărilor ce au loc cu acest prilej, doamna Maria Şerban Silivaş a prezentat câteva poezii din volumul său de debut, „Lostriţa albastră”, apărut în acelaşi an. Versurile rostite cu emoţie şi simplitate de autoare au fost bine primite de participanţi – sute de gorjeni de toate vârstele.

Debutul în volum al autoarei a avut loc la vârsta deplinei maturităţi, iar după anul scrierii versurilor, câteva – puţine – sunt din 1987-1990, cele mai multe fiind, după datele menţionate la sfârşitul fiecărei poezii, din 2010, an generos pentru fluxul liric al autoarei.
Născută în noiembrie 1949, în judeţul Bistriţa-Năsăud, comuna Silivaşul de Câmpie, de unde, probabil, Maria Şerban şi-a îmbogăţit şi numele de poetă, autoarea s-a dedicat multă vreme gazetăriei, amânându-şi „ieşirea în public” cu producţii poetice.
Lectura versurilor din „Lostriţa albastră” avea să-mi reconfirme buna impresie produsă de cele câteva poeme recitate cu prilejul amintit. Neîndoios, autoarea, formată la şcoala poeziei clasice, poartă cu sine o zestre de talent şi sensibilitate care, atent valorificată, poate duce la reale izbânzi lirice, la trăirea şi scrierea unor poeme ce nu vor trece ca o boare rece pe lângă cei ce le vor cunoaşte. Sinceritatea spunerii, apelul la armonia ritmurilor tradiţionale ale poeziei româneşti, metaforele de vădită expresivitate, ce relevă nu căutări căznite, sub persecuţia căutării unei originalităţi menite să epateze, ci un instinct poetic care a dus la firească armonie între ce se spune şi cum se spune, frecvenţa unor cuvinte culese din recuzita uşor identificabilă în creaţia unor poeţi care populau cândva manualele destinate tuturor etapelor şcolare sunt câteva dintre elementele pe care se sprijină mărturiile lirice din prima sa carte tipărită (căci, poate, în manuscris, autoarea mai are şi altele).
În fruntea volumului de debut nu întâmplător autoarea a aşezat un „Credo”, spre a explica şi a credita „un destin”. În versurile acestui „Credo”, este concentrată exemplificarea disponibilităţilor de exprimare lirică, dar şi o posibilă artă poetică, mărturisind felul de a înţelege rosturile şi mijloacele la care s-a apelat pentru comunicarea sentimentelor, atitudinilor, a mesajului liric; maniera poetică amintind cumva spiritul confesiv labişian, acel celebru „Trăim în miezul unui ev aprins”, raportat, însă, la un alt fel de timp. „Trăim în clipa aspră a unui vis ce moare/ Când stele de omături se zbenguie uşor/ Iar peste stânci semeţe adie-o lină boare/ Şi îngeri cântă psalmii ascunşi după un nor”, pare a replica, peste timp, autoarea. Ea îşi citeşte destinul, pe care-l află „scrijelat în palme”. Timpul pe care îl trăieşte e măsurat „în clipe iuţi, dar calme”, prezentul şi trecutul împresurând-o „ca valul ce netezeşte piatra la fiecare pas”. Este îngrijorată că „ce va mai fi”, viitorul, deci, „se simte nemilos”, din moment ce – cum îşi încheie reflecţiile despre un azi urzind incertitudini – va conchide: „Ne-mprăştiem cu vremea în armonii şi forme/ Plutim în anotimpuri ca sevele în teci,/ Încercuind planeta cu graniţe şi norme/ Când, dinspre lumi stelare, curg transpiraţii reci”. Poate şi ca rezultat al unei asemenea avertizatoare perceperi a unor perspective incerte privind destinul planetar, Maria Şerban Silivaş se descoperă şi se mărturiseşte a fi „încovoiată de nelinişti”, apropiindu-se, cum spune, „cu sfială de poezie”, întrebându-se de va găsi cuvântul „predestinat să-nscrie conturul drag de inimi în spaţiul carpatin?” Răspunsul îl crede descoperit în finalul aceluiaşi poem, „Mă tem”: „Mă tem, nepotrivită chiar lira-mi să tresară/ Iar murmurul de ape să nu-l rostesc cinstit,/ De-aceea vin la tine, o, Maică, dulce ţară,/ Să-mi dăruieşti puterea din fluiere şi mit.”
Cum se vede, versuri frumoase, cuvinte armonios zidite în versuri ce se cheamă între ele, fără poticneli ce pot parazita actul confesiunii, al mărturisirii. Nu o dată, ne întâmpină în această carte de debut pasteluri de o diafană expresivitate. Sunt, de asemenea, invocaţii psalmice, de firească solemnitate, ca şi poezii – numeroase – relevând o productivă nostalgie după anii copilăriei şi lumea curată a satului natal. Există însă şi o justificată tristeţe în faţa semnelor ce dau seama de un prezent vulnerat prin erori şi cinism agresiv, ce o îndeamnă să exclame „Sărmană ţară! Eşti toată numai răni”. Un prezent în care „bat clopotele-n dungă”: „Sărmană ţară! Bat clopotele-n dungă/ Spre zările cu fraţii ce mor revoltător/ Stau lupii la hotare, iar umbra coasei, lungă,/ Pândeşte crunt, hoţeşte, în inimile lor.”
Din această tristă revelaţie a unor alarmante realităţi, se naşte şi atitudinea pamfletară, slujită doar uneori şi de o inspirată găsire a tonului potrivit, spre a se evita retorismul.
Iată, motive pentru a întâmpina cu speranţe numele unei autoare ale cărei talent şi sfială se pot arăta fertile în faţa cuvântului chemat să devină poezie.
Cea de-a doua carte de versuri a Mariei Şerban Silivaş, pe care am citit-o în manuscris, cu titlul „Muntele Ascuns” (titlu simbolic şi definitoriu pentru substanţa versurilor din cuprins), e construită la fel ca prima, din câteva cicluri, menite să departajeze tematic poemele. Şi acest nou volum are darul de a confirma „limbajul natural şi expresiv al unor pasiuni ardente”, cum, într-o densă la volumul de debut, cu deplină justeţe remarca reputatul poet şi critic trăitor în spaţiul gorjenesc, Ion Popescu-Brădiceni.
Fireşte, distanţa în timp între cartea de versuri din 2011 şi cea de-acum este prea scurtă pentru a certifica o evoluţie radicală, semnificativă în cea de-a doua carte. Sunt vizibile, însă, constatarea consecvenţei de atitudine, în condiţiile unei lente, dar organice evoluţii, printr-o mai fermă luare în stăpânire a uneltelor poetice, ce ar putea individualiza şi conferi note distinctive unui autor de versuri. Se remarcă, în „Muntele Ascuns”, o căutare a unor vremuri din adâncurile existenţei noastre multi-milenare („De la cei vechi ne vin plăcute veşti (…) / Ne tot trimit din depărtate lumi/ Mesaje şi peceţi de nemurire”; „Cern valuri de zăpezi în Muntele Ascuns/ Şi-o tainică lumină se revarsă./ Dinspre pădurile de sus/ Se-ntorc bătrânii lupi acasă.”) Devine pregnantă readucerea în prezent şi a unei iubiri parcă mai mult şoptită cândva, sufletul purtând în minte „Al tinereţii foc răscolitor”. Fără a se despărţi de sine, de cea de mai ieri, poeta descoperă noi impulsuri spre reverii şi contopirea cu lumea visurilor de altădată, în care semnele magice ale unor peisaje ale căror oferte miraculoase se cer a fi mereu descifrate. După cum e vizibilă în noua carte şi accentuarea stării de religiozitate, odată cu trecerea spre pragul de sus al vieţii şi o superioară şi împăcată cu sine înţelegere a sentimentelor, inclusiv a sentimentului iubirii: „Că eşti, că sunt, aproape nu contează/ Vârtejul alb aceleaşi brazde ară/ Şi-aceleaşi astre mândre luminează/ Când doruri se-ntâlnesc în fiecare seară”; „Acum, când multe nu mai sunt de spus/ Rămâi ascuns în nopţile cu stele./ Ne-or aştepta cândva grădinile de sus/ Să ne plimbăm voioşi şi fericiţi prin ele.”
Împăcată cu sine, cum spuneam, şi cu lumea, autoarea întrezăreşte, cu senină înţelegere, apropierea „Marelui somn”: „Mă risipesc tăcută-n mine/ Ca într-o lacrimă de rouă/ Pe care-o varsă luna nouă/ Sus, prin poienile alpine”. Se redescoperă cu gingaşe cuvinte şi frumuseţea fiinţelor mici: „Prin straturi a-nflorit sulfina/ Ce-mi mângâie sfioasă mâna/ Când ies cu greierii-n plimbare/ Ce vin mările de iarbă/ Cu mici viori, proptite-n barbă”; „Marele viscol” pare a fi venit totuşi, din moment ce se constată că „au tot venit din Nord în valuri/ troienile spinărilor de urşi/ ce-au înghiţit o Dunăre la maluri/ încremenind zăvoarele la uşi”. E de presupus că şi „Marele viscol” se cere întâmpinat cu prudenţă, cum se cuvine a fi întâmpinată cu înţelegere şi „Marea Trecere”.
Prin cea de-a doua carte de versuri – scrise în anii de după debutul în volum – Maria Şerban Silivaş îşi conturează un univers poetic mai distinct, ilustrându-şi aptitudinile, vocaţia, adăugând noi poeme, ce s-ar putea alătura, într-o viitoare reprezentativă antologie, din care un redactor de carte de riguros profesionalism, sau auto-cenzura estetică vor şti să înlăture unele inegalităţi şi redundanţe, detectabile în strofe de prisos din cuprinsul aceleiaşi poezii, acea cantitate de steril de cuvinte, pentru a rămâne doar minereul preţios, nu o dată limpede identificabil în versurile autoarei, pentru a fi aşezate în faţa privirilor cititorilor comorile din „Muntele Ascuns”, numeroase şi ele, purtate în paginile lor spre ziua de mâine.
Nicolae Dragoş

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here