Ca şi Arghezi modernul, transmodernul I.P.-B., sapă: „Scriitura-i şanţ adânc, / ce-l tot sap supus de ţânc”. Adică, el, de mic copil, a avut intuiţia marelui prefix! Dar poate a fost chiar victimă într-o altă existenţă! Oricum, în prezent, deşi – în realitate persecutat şi ţinut doar lector –, I.P.B. are alonja sa estetică, alură, zice el, „de atlet, şi fantast, şi boem”. Scriitura e vioaie şi alertă: „că-n Atena s-ar spune: / acest text e-o minune”. Că-aş adăuga eu – nu de mult întors dintr-o excursie în Grecia – zona celor un milion de măslini… Da! E un tărâm transcendent!
Arghezian, în tinda-i adastă morţii după transgresarea oglinzii…
Alteori el barbianizează… tot în trans-scriitură: îşi aduce aminte de Helga (la plural Helge)!
Sau, ceva mai încolo, după ce şi fasolea şi via s-au copt, trans-poetul se trezeşte într-o stranie insulă numită: „Eliberarea de Metafizică”.
Maestru Grădinar, cultivator de trandafiri, asfodele, narcişi şi crini, I.P.-B. se trezeşte conversând cu T.S. Eliot, precum Mircea Cărtărescu cu Ginsberg. Vizionar, el are uneori în faţa ochilor imaginea a două lumânări arzând… Ca un yoghin autoritar, el are obligaţia est(etică) de a-şi asuma stări transpersonale! Alteori descoperă neaşteptate armonii: „Roţile-s cioplite-ncet / Să le pot fi, eu, poet”.
E uneori un adevărat talmeş-balmeş temporal în unele poeme: Aristotel se întâlneşte cu „nemuritorul Gambeta” şi e gata să se asfixieze agăţat de… cercelul „Afroditei din Brădiceni”!? Reînvie aşadar mitologia în transmodern! Uneori poetul nu ezită să fie deopotrivă jocular şi hâtru: „Am pus pe-o masă şapte mese. / Peste-un bărbat şapte mirese. / Şi fiecare cu-a ei ţâţă / părea că-i, de din Râu, o Fâţă.” (Şapte Mirese)
Poetul imaginează un transpaţiu într-un poem intitulat (cum altfel decât) „Transnatură”: „Nu mai înţeleg nimic din campania agricolă de vară: / nişte îngeri seceră maci pe calea ferată / pentru cei veniţi la ei să le ceară / un elixir miraculos”. Mersul lumii îl debusolează adesea pe protagonistul liric, cititor al Eleaţilor, al lui Kavafis sau al lui Montale. El scrie şi şterge, scrie şi şterge – „Sub cer lacrimă-i lumea” precizează el. Sau: „Cascada trupului meu nu va ucide pe nimeni nicicând”.
Alteori o anumită stranietate pare a caracteriza viziunea poetului: „Păsări ale morţii planau în amiaza aceea / la ora douăsprezece fix”. Oricum, el nu încetează a-şi pune tot felul de întrebări: „Şi din miezul umbrei / Sufletu-mi vibrând / până când ? Şi unde-i / cel dintâi cuvânt?” Dorul nu a încetat nici el să-l viziteze: „Domniţă, de rouă trimisă, / lăcuste şi greieri cărunţi, / iubito, cu trup de narcisă, / mi-e dor de Marile Nunţi.”
Ca Eliot poate, în „Ţara pustie”, poetul scrie ca şi cum ar oficia un straniu cult estetic: „Înălţăm spre pomeţii obrajilor / brânduşile toamnei.” Terapie prin cuvinte, scriboterapie poate, căci el este acum, după cum ne-o spune, „discipolul recuperat”…
Lazăr Popescu, doctor în filologie
