Personalitate binecunoscută în cultura gorjeană de la cumpăna celor două secole, profesorul Antonie Dijmărescu este unul din destoinicii editori târgujieni care au deschis calea afirmării unor autori de real talent, pe care editurile regionale şi centrale îi ţineau, înainte de 1989, sub obroc.
Simţul valoric, dar şi un anume curaj de a promova noi talente ori de a relansa scriitori mai vechi, având la activ experienţa închisorilor comuniste (cazul lui Sabin Velican) s-au dovedit coordonate ale unui program cultural pe care Editura „Alexandru Ştefulescu” (1994-2000) l-a derulat aici, în Terra Lytua, marcând un capitol nou de istorie culturală. Dăruindu-se acestui inedit şi prodigios program, Antonie Dijmărescu şi-a „neglijat” oarecum promovarea propriilor scrieri.
Culegerea de faţă, înmănunchind două nuvele (Poveste, Ulicică) şi trei basme (Fiul stelelor, Blestemul, Jertfa tinerei domniţe), îi redă autorului dreptul de a se situa pe linia prozei gorjene, care de la Nicolae al Lupului la Sabin Velican, Constantin Uscătescu şi Iunian Th. Ciobanu (y compris şi proza de azi a lui Ion C. Gociu) a înregistrat în formele unui tradiţionalism mereu incitant tot atâtea succese, indiferent că e vorba de scrieri cu trimitere la imaginarul fabulosului folcloric ori de evocări ancorate în realităţile social-istorice de la început de secol XX.
Iată, bunăoară, în Poveste imaginea unei tinere fete, fiică a unui vătaf de ciobani din plaiurile Gorjului, crescută în spiritul tradiţiei montane şi care ajunge, potrivit ursitei, soţia unui patriot ardelean, Mihai Pop din Beiuş, dezertor din armata austro-ungară. Trecând frontiera în Gorjul păstoriţei Ileana, acesta îşi va găsi aici pe cea sortită lui, apoi va participa la luptele de la Podul Jiului, din 24 octombrie 1916, alături de Ecaterina Teodoroiu, în formaţiunea condusă de comisarul Popilian, contribuind la oprirea „năvalei vrăjmaşe” a blindatelor germane ce încercau forţarea podului şi intrarea în oraş. Rănit la umăr, căpitanul de artilerie Mihai Pop va continua lupta în cadrul Regimentului 18 Gorj, căzând eroic la datorie pe frontul de la Mărăşeşti, împreună cu „Eroina de la Jiu”, sublocotenent Ecaterina Teodoroiu. O poveste de dragoste şi de jertfire pentru patrie, care va insufla Oanei, fiica absolventă a Şcolii Normale din Blaj, o mândrie aparte, determinând-o să-şi găsească rostul lângă un coleg gorjean, Vasile Popeangă.
A doua nuvelă, Ulicică, inspirată şi ea din lumea satului gorjenesc subcarpatic, aduce în pagină figura memorabilă a unui tânăr ţăran, ce ne aminteşte de Ion al Glanetaşului (prin conflictul cu tatăl socru legat de pământul pretins ca zestre) şi de Ilie Moromete (vezi scena cu încasarea „foncerei”), dar printr-o bine reliefată particularizare regională şi nuanţare a comportamentului psiho-somatic.
Antonie Dijmărescu se dovedeşte un prozator talentat, care ştie a construi nu numai scene autentice de antren dialogal, dar şi portrete comportamentale, psihologii, mentalităţi. Departe de a fi simple „confecţiuni” literare, aceste nuvele aduc o imagine reală, bine articulată şi plină de viaţă, autorul dovedindu-se un bun cunoscător al satului gorjenesc submontan, cu specificitatea lui umană, cu obiceiurile şi desfăşurarea lui geografică înspre lumea plaiului.
Ambele nuvele, Poveste (pp. 5-81) şi Ulicică (123-168) sunt, în esenţă, „romane” sociale şi de moravuri, într-o condensare epică menită a susţine un interes constant şi a evidenţia un prozator de largi disponibilităţi creatoare.
Şi în privinţa celor trei basme, autorul dovedeşte abilităţi epice, antren narativ şi dialogal, evocând întâmplări de epos popular (precum în Fiul stelelor) sau poveşti petrecute „pe pământurile Orientului” (Blestemul) ori în Ţara Egiptului de demult (Jertfa tinerei Domniţe).
Dincolo de un anume exotism, autorul nu poate rămâne decât într-un spaţiu al tradiţiei populare, două fiind, de fapt, temele ce circumscriu aceste fabuloase istorisiri: lupta între bine şi rău sfârşită cu triumful binelui şi o anumită „învăţătură” care ne vorbeşte de spiritul de dreptate, de adevăr, de înţelegere şi binefacere, vizând nu atât „moartea” celui rău cât „îndreptarea” lui. Mai vădită în basme, această tendinţă etică se conjugă fericit, de obicei în finalul reconstrucţiei morale, cu o viziune creştină.
Exprimând, în regimul unui fantastic supravegheat, împământenite valori ale moralei creştine, basmele acestea reactualizează nu numai o estetică a genului, cu multe elemente de recuzită din mythosul popular, dar, prin fluenţa şi cursivitatea literară a frazei, recomandă o vocaţie de „povestariu” cu tâlc, cum ar zice Ion Creangă.
Prezentul gest editorial al d-lui profesor Antonie Dijmărescu, pe care îl vedem nu numai binevenit ci şi recuperatoriu, are menirea de a statua, în tradiţia prozei gorjene, numele unui autor înzestrat atât cu darul povestirii, cât şi cu un aplicat simţ al observaţiei social-istorice şi comportamentale, al decantărilor epice şi valorilor moral-creştine.
Zenovie CÂRLUGEA
